Am ratat ocazia de a mă mai întîlni cu Dumitru Popescu de pe vremea cînd era Dumnezeul culturii române. Primisem o invitaţie, în 1988, să mă prezint la cabinetul său, împreună cu cărţile pe care le publicasem. Aflasem din tîrg că Dumitru Popescu are cele mai bune intenţii, să aducă "un are proaspăt" în scenariile filmului românesc. N-am refuzat invitaţia. Am comis o impoliteţe. Nu m-am prezentat la întîlnirea care îmi fusese fixată. Unul dintre motive era că ar fi trebuit să-i scriu ceva pe cărţile mele înaltului personaj. Eram curios, să recunosc, să-l văd pe Popescu-Dumnezeu, dar nu cu preţul unei dedicaţii. Nu-l preţuiam ca romancier al Pumnului şi palmei, mi se părea un poet minor, dar ceea ce mi-l făcea indigest cu totul era reputaţia lui că îi scria discursurile lui Ceauşescu. Ştiu că unii dintre colegii mei de generaţie s-au întîlnit cu el, iar una dintre mizeriile acelei întîlniri era de a schimba replicile dintr-un film care "trecuse" prin mai multe etape ale filtrării, dar care nu putea fi dat pe piaţă din cauză că anumite replici nu erau conforme cu linia oficială. Nu intru în detalii fiindcă nu am văzut filmul cu pricina, care n-a fost difuzat niciodată.

Pe Dumitru Popescu îl ştiam numai de la televizor, cu aerul său suficient şi arogant, de mare preot al cuvîntărilor lui Ceauşescu.

În decembrie 1989, omul a fost prezentat la TVR drept o captură de mare preţ dintre membrii Comitetului Politic Executiv al PCR şi a fost băgat la puşcărie. Fără ochelarii lui cu rame groase, Dumitru Popescu avea un aer speriat-neajutorat care atunci, recunosc, m-a scos din sărite. Dar, în raport cu standardele unei justiţii normale, Dumitru Popescu a făcut puşcărie degeaba.

Cînd lucrurile s-au mai liniştit şi cînd conturile comuniştilor care i-au luat locul lui Ceauşescu au devenit monedă curentă a revoluţiei, Dumitru Popescu a fost eliberat din puşcărie.