De obicei, istoria este nudă şi pe cât e posibil obiectivă. Ea prezintă fapte şi argumente, cu sobrietate, condusă de raţiune, din acest punct de vedere, fiind înrudită mai degrabă cu logica decât cu literatura. Toată lumea ştie că Hitler a ocupat Cehoslovacia în 1938 şi că al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către armatele aceluiaşi personaj sinistru. Sunt date strict istorice pe care le înregistrează orice manual. Ele revin adesea şi sub condeiul scriitorilor şi s-ar putea zice că sunt lucruri banale, de domeniul evidenţei. Or, este şi nu este aşa. Memorialistul receptează evenimentele în alt fel decât istoricul. Raţiunea se dublează acum cu sensibilitatea, ba chiar o domină, reacţia lui fiind preponderent emoţională, de unde şi stilul expresiv, străin de expunerea seacă. în text se simte un fior, o vibraţie pe care n-o regăsim (cu excepţia romanticilor, v. N. Bălcescu, N. Iorga), la istoricul obiectiv. Şi nu i-o reproşăm, pentru că el urmăreşte stabilirea adevărului, cu detaşarea, cu răceala omului de ştiinţă, cercetează, trage concluzii şi nu se emoţionează.

Mă întorc acum la jurnalul lui Pericle Martinescu şi anume, la volumul Uraganul istoriei. Anul 1940, pe care l-am comentat cam în fugă într-un articol anterior din paginile acestei reviste. Iată sentimentul dureros ce-l stăpâneşte la înfrângerea "admirabilei Franţe" şi la căderea Parisului sub ocupaţia hitleristă: "Nici prăbuşirea Babilonului, nici moartea Atenei, nici destrămarea Romei antice, n-au avut gravitatea şi semnificaţia tragică pe care o are ocupaţia Parisului de către germani." Diaristul resimte catastrofa ca pe una personală şi "a tuturor celor ce s-au hrănit până acum cu alimentul acesta indispensabil al culturii franceze." El trăieşte clipe de deznădejde, îl bate gândul să se sinucidă, însă nu are curaj.

Pericle Marti