În urmă cu şaisprezece ani, un titlu precum Etica muncii la românii de azi ar fi stîrnit grimase de dezgust sau un căscat de plictiseală. Articolele din reviste precum "Munca de partid" sau "Era socialistă", împreună cu nesfîrşitele şedinţe de partid şi perfecţionări cu tentă ideologică transformaseră sintagma etica muncii într-o cochilie fără conţinut, ca mulţi alţi termeni din fondul principal de cuvinte al limbii de lemn din perioada comunistă. Pe atunci, nimeni nu îşi punea la modul responsabil problema analizării conţinutului acestei sintagme, necum a punerii ei în relaţie cu faimoasa etică protestantă care, potrivit lui Max Weber, ar sta la temelia capitalismului. În vremea comunismului, etica muncii (laolaltă cu celelate tipuri de etică) nu conţinea nici un fel de componentă analitică. Era o combinaţie de sloganuri şi recomandări menită să statueze "corectitudinea politică" a vremii în raporturile de muncă şi în viaţa socială. Fireşte, la nivelul ideilor conţinute, întreaga etică a muncii din perioada comunistă s-ar fi putut rezuma la subordonarea necondiţionată faţă de superiorii ierarhici şi a tuturor în faţa înţelepciunii de iniţiaţi a activiştilor PCR.

După execuţia "odiosului şi a sinistrei", societatea s-a democratizat, regulile sociale s-au dezinhibat, iar limbile s-au dezlegat. În economie lucrurile au mers spre mai rău, dar cel puţin nimeni nu mai era obligat să spună că merg bine. Eşecul tranziţiei a fost strigat cu revoltă în stradă de oameni ajunşi la limita suportabilităţii, clamat de la tribuna parlamentului de parlamentarii opoziţiei, revelat cu zîmbet luminat în talk-show-uri de televiziune de lideri de opinie pentru care lumea nu mai are niciun secret. Tăcerii inhibate din vremea comunismului, i-a urmat polifonia dezarticulată din anii nesfîrşitei tranziţii. Constantă a rămas doar absenţa unei analize temeinice, elaborată pe crite