In filosofie, relatia standard subiect-obiect plictiseste deja pe toata lumea.Res extensa-res cogitans, natura-cultura, materie-forma, sub orice forma s-ar prezenta aceasta opozitie transanta, e de domeniul trecutului. Asa ceva a fost demult si nici macar nu e adevarat. Dar, asa cum ii sta bine oricarui antagonism dialectic, depasirea prin sinteza a acestei relatii duale subiect-obiect nu lasa neschimbati nici termenii insisi. Mai exact, cam in acelasi fel in care, in Fenomenologia spiritului, disputa iluminismului cu religia, soldata cu victoria primului, duce la scindarea acestuia in sine insusi intre materialism si spiritualism - asadar, duce la integrarea spiritului religios in chiar corpul iluminist -, la fel se soldeaza si scandalul dintre subiect si obiect: in functie de curentul filosofic urmat, exista doua alternative - cei care acorda primordialitatea obiectului vor fi nevoiti sa includa in acesta o foarte dubioasa prezenta spectrala subiectiva; iar cei care mizeaza pe importanta subiectului vor recunoaste cu jumatate de gura in interiorul acestuia prezenta unui corp extim, a unui fel de obiectualitate integrata. Reprezentanta celei de-a doua orientari este, desigur, psihanaliza. Ea este, in fond, reprezentanta prin excelenta, caci ia nastere tocmai prin descoperirea inconstientului, adica a unui ocean de obiectualitate oarba care inconjoara insulita subiectului constient. Prima orientare este reprezentata, la fel de desigur, de catre fenomenologie si transcendentalism in genere. Aici, prezenta subiectului in obiect este formulata in termeni fie kantieni (conditiile de posibilitate ale obiectelor sunt conditiile de posibilitate ale experientei acestora), fie heideggerieni (fiinta fiintarilor fiind data de prezenta, mai mult sau mai putin dezvaluita, a Dasein-ului in ele: dupa cum acestea sunt simplu-prezente (Vorhanden) sau la indemana (Zuhanden). In aceast