Lui Heidegger nemţii ar trebui să-i ridice statuie în fiecare centru universitar de pe întinsul Germaniei. Punerea în efigie statuară a acestui om nu ar face decît să spună, în altă formă, ceea ce comentatorii au spus-o mereu: că, prin cărţile lui, Heidegger a reuşit să-i convertească pe locuitorii culţi ai planetei la limba germană. Este misionarul a cărui operă a împins cultul acestei limbi pînă la pragul neverosimil al fascinaţiei universale. Şi tocmai de aceea nimeni, în secolul XX, nu a contribuit mai mult la răspîndirea ei în lume ca solitarul retras la cabana din Todtnauberg. Creîndu-şi un jargon obscur, dificil şi adesea intraductibil, un jargon în faţa căruia spiritele analitice tresar oripilate iar cele metafizice vibrează la unison, Heidegger a dat limbii sale aura iniţiatică a unui dialect sibilinic. Şi, de aceea, nici un alt filozof nu este citit astăzi cu o conştiinţă mai clară a misterului pe care cuvintele lui promit a-l dezvălui. Heidegger este apostolul speculativ al tainei ascunse în cuvinte şi este poate singurul filozof contemporan căruia i-a izbutit din plin reţeta obscurităţii. O obscuritate dozată cu o ştiinţă filologică infinitezimală şi cu un fler aparte al psihologiei umane, căci Heidegger a intuit foarte bine că, în materie de selecţie culturală, nu rămîn vii decît acele cărţi încărcate de făgăduinţa unui mister. Cine are de partea lui misterul şi miracolul, acela va supravieţui în posteritate. Iar Heidegger a cucerit lumea prin arta cu care a ştiut să facă din mister o armă a seducţiei.

Paradoxul acestui filozof este că, pe cît de mult s-a încercat discreditarea lui culturală, pe atît de implacabil i-a sporit în timp succesul. E cazul unui intelectual al cărui prestigiu a crescut pe măsura ce a fost atacat şi, indiferent dacă a fost parodiat şi ironizat, prin parafrazarea sau imitarea sarcastică a cuvintelor sale, indiferent