Când însuşi psihosociologul Haralampy nu pricepe mesajul vreunei emisiuni de televiziune, convoacă adunarea populară a familiilor noastre (populară, fiindcă participă şi Schwartzeneger şi Jerome, cei doi juniori ai noştri...). Aşa s-a întâmplat şi cu ocazia spitalizării Domnului nostru Preşedinte la Viena când, mai toate televiziunile, îşi trimiseseră corespondenţii cei mai stoici şi mai virtuoşi în Capitala valsului şi, nu cu mult timp în urmă, a lebedelor admirate de-ai noştri sub formă de frigărui; ei, corespondenţii, aflându-se acolo pentru a transmite zilnic spre patria-mumă imaginea unei ferestre în geamul căruia un cerc roşu ne indica nouă, telespectatorilor răvăşiţi de-o curiozitate ajustată cu frică aproape patologică, prezenţa, mai degrabă virtuală decât reală, a "primului pacient al ţării"... (Ce ironie groaznic-opresciană - vă mai amintiţi? A, era vorba despre ministrul Nicolăescu? Mă scuzaţi...).

- Fratrele mieu, îmi zicea Haralampy emoţionat, oare generaţiile viitoare vor şti să aprecieze cât de încordaţi aşteptam noi telejurnalele şi mai ales reportajele cu cea mai filmată fereastră din centrul Europei? Ce? Gripa aviară furişându-se mişeleşte spre Ardeal, pe la Întorsura Buzăului, pentru a-l virusa pe unicul fluture din lume cu înfăţişare de om? Cioacă! Aşadar, măcar vor bănui urmaşii urmaşilor noştri cu câtă tulburare sufletească aşteptam să vedem că energia Preşedintelui nu smulsese fereastra din ţâţâni, că aceasta se afla la locul ei, iar dincolo de sita protectoare din geam, abia-abia ghiceam o imagine care, poate, nici nu era a Preşedintelui, ci a vreunui felcer semănând binişor cu o mască? Categoric, nu! Doamne, că mai bine-ar fi fost fără televiziune! (şi eu gândesc la fel când văd unele emisiuni jalnic realizate...). Căci, ce vor înţelege acei nevolnici urmaşi din suferinţa noastră ? Pricepe-vor ei, oare, că totul era atât de veridic, înc