De cele mai multe ori saltimbancul e un erou pe dos; un clown al tragediei ce mereu parcă înfulecă dintr-o ultimă felie de istorie pentru ca lumea să se despartă mai uşor de trecutul ei. între saltimbanc şi artist este aceeaşi diferenţă ca între o haină îmbrăcată cu căptuşeala înafară şi aceeaşi haină purtată normal, pe faţă. Saltimbancul ştie preţul lucrurilor, artistul le cunoaşte valoarea. Primul deţine acea siguranţă cu care se rostesc lucruri derizorii sau chiar impudice; cel de-al doilea stăpâneşte suveran derizoriul ori frivolitatea, exersĺndu-şi încrederea şi vanitatea. M-am dus să-i văd pe artiştii de la Intercontemporain într-un concert "Matičre-Son", dirijat de Beat Furrer şi incluzând opusuri semnate de Aureliano Cattaneo, Stefano Gervasoni şi acelaşi Beat Furrer, însă preţul prohibitiv al biletelor m-a aruncat din nou în stradă, în faţa IRCAM (Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique), acolo unde, n-ai ce să-i faci, dai peste saltimbanc. Un bufon ce escaladează (a câta oară?), trucul cu lada locuită senin de o femeie şi pe care el, nepăsătorul, cavalerul cu inimă de piatră, trăitor printre oameni ca şi cum ar fi singur, o străpunge cu săbii, suliţe, iatagane, smulgând icnetele măgulitoare ale asistenţei. Ca un făcut, când juna iese din cutie, mai teafără şi mai surâzătoare ca oricând, se porneşte o furtună de nu se mai vedea om cu persoană (nu de alta, dar fiecare fugea pe cont propriu, unde scruta cu ochii, mai, mai că va afla un adăpost deasupra capului). La ce bun chapeau-ul colector de monedele cele de toate zilele? S-a mai gândit oare cineva la saltimbancul rămas în zloată lângă lada lui plină cu apă de ploaie, în care oricâte săbii ar fi infipt, n-ar fi ţinut, în nici un caz, de foame? în acelaşi timp, artiştii restituiau în Grande Salle de la Centre Pompidou lucrări ce, probabil, nu se supuneau condiţiei răsăritului de soare. Prest