De la o vreme, mai ales de la momentul exploziei editoriale a literaturii române de ultimă oră - fie că vorbim despre prozatorii poliromişti, de redactorii cu talent literar ai unor reviste glossy sau de unii dintre poeţii douămiişti - s-a impus şi în România termenul de autoficţiune. E drept, el e preluat mai ales pe filieră franceză şi acoperă o producţie literară vastă: autobiografii, naraţiuni şi poeme biografiste, asta în condiţiile în care genurile prozastice româneşti nu au un echivalent pentru franţuzescul récit - noţiune-valiză pentru orice fel de proză căreia nu i se potriveşte subtitlul Ťromanť. 69 al lui Ionuţ Chiva, ca şi O vară în Siam a Claudiei Golea, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară de T.O. Bobe, Tinereţile lui Daniel Abagiu de Cezar-Paul Bădescu, Tricephalos-ul Ruxandrei Cesereanu, Exuviile Simonei Popescu, Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, dar şi Supravieţuirile lui Radu Cosaşu şi, de ce nu, Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, ca şi Amintirile din copilărie ale lui Creangă ar fi autoficţiuni. Termenul nu este însă deloc pus în legătură cu poezia, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că ficţiunea nu se poate formula decît în proză.

Dincolo de tipologia literară

Autoficţiunea, ca practică literară (iniţial) a unui individ occidental civilizat (în sensul lui Norbert Elias), urban, instabil, dezrădăcinat şi avid, tocmai de aceea, de a lăsa urme, fie şi imprimate, nu este un bildungs şi nici nu aparţine paradigmei textualiste. Autoficţiunea, cel puţin cea care se practică astăzi în Franţa, este pe jumătate avatarul alegoriei de odinioară, pe jumătate o retorică a confesiunii, într-o lume care ştie că nici o poveste nu este adevărată, ci, doar, că are sens. Autoficţiunea este povestea transformării eului narator, a re-găsirii lui - o poveste care-şi manifestă convenţiile narative constitutive, în ideea de a fi sinceră cu ci