Când cauţi pe Google textele în care apare numele Mircea Cărtărescu ţi se afişează, de la primul clic, zece rezultate (ori zece) din 138.000. Şi apoi încă zece ori zece, şi încă zece ori zece, şi - bănuiesc, că n-am încercat - tot aşa până la 138.000. Ar fi ciudat să te întrebi unde îl poţi descoperi, în toate aceste pagini scrise în limbi diferite, pe cel căutat. Când dau însă, în această după-amiază însorită de mai, comanda de căutare a lui Mircea Cărtărescu pe internetul meu sufletesc, lucrurile se limpezesc mai uşor şi, din puzderia de rezultate care există şi aici, în trei îl găsesc pe Mircea însuşi.
La cea dintâi referinţă îl văd pe colegul de cenaclu Mircea Cărtărescu, citind, în câte o seară de marţi, la Junimea. De câte ori vine el să citească, profesorul nostru, Croh', cum îi spun toţi, se topeşte de bucurie: ochii îi strălucesc, zâmbetul îi inundă fără voie trăsăturile ascuţite, ca de Góngora pictat de Velázquez, iar figura i se umple de o delectare în avans: ştie că va fi un regal literar, că se vor isca discuţii dintre cele mai pasionate, că seara va fi plină şi că nu va trebui să-şi dea verdictul crud adormind în timpul unei lecturi pe care nimeni n-o poate asculta până la capăt. Asemenea zâmbet de părinte mândru mai are numai când citesc Mircea Nedelciu, Sorin Preda şi Cristian Teodorescu. Cu ei merge la sigur, sunt favoriţii lui, protejaţii lui, mizele lui şi, poate, fiii lui neavuţi.
Îmi amintesc de tresărirea colectivă, de fiorul noutăţii care ne-a atins pe toţi în marţea în care am auzit începutul uneia dintre cele mai izbutite creaţii literare româneşti din toate timpurile, epopeea Levantul: "Floare-a lumilor, val verde, cu lucori de petre rare, / Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare...". Şi încă: "Toţi esistă, toţi respiră, nimenea habar nu are / Că-n adâncul unei file vieţuieşte-n închisoare. / ş...ţ Fapt e
