Breasla profesorilor este familiară, deşi poate nu o numesc toţi aşa, cu o boală a conexiunilor mintale, între orice şi orice. Din nefericire, nu mă refer la liberele asociaţii cu o lungă tradiţie literară, ci la unele promovate de emitenţi ca fiind documentate şi susţinute de dovezi, de obicei textuale. Afectaţi de maladia în cauză sunt de obicei aceia care s-au apucat recent de exerciţiul lecturii. Primele ingrediente ar fi un dicţionar de simboluri şi o carte de Eliade. Înarmaţi astfel cu niscaiva noţiuni de simbolistică, ei purced să facă legături primejdioase: îţi descoperă în "Ion" credinţe cathare sau, mai recent, nişte şamani prin Jurnalul lui Bridget Jones. E drept că postmodernismul are la capitolul dezavantaje şi faptul că, vorbind mereu de colaje, citări, lipsă de originalitate, a dat frîu liber acestei boli. Tot în perimetrul ei aş situa şi Afacerea Sokal, al cărei rol a fost însă de a o demasca. Ce să-i faci, istoria va avea de triat aceşti sinapşişti. Să precizez: în ceea ce mă priveşte, aş califica boala în cauză, odată ce subiectul a trecut de primii doi ani de lecturi, drept semidoctism. Există însă şi cealaltă faţă a monedei, existentă fără doar şi poate în mediul academic. Sinapşiştii uimesc prin noutatea asociaţiilor şi uneori sunt luaţi în serios, pînă cînd raţionamentul cercetării lor se vădeşte tras de păr.

Reiese clar din rîndurile de mai sus că sunt adepta unui simţ al măsurii în domeniul conexiunilor bazate pe simboluri. Ba chiar, pe vremea cînd studiam instituţionalizat, priveam cu condescendenţă sinapşiştii (nu mi-a trecut încă). Mi-a trecut uneori prin cap faptul că o făceam şi dintr-o oarecare inhibiţie. Pe de altă parte, şi descoperirea unui simţ al măsurii, găsirea unei ocale potrivite implică şi ele un anume risc. O problemă pe care nu mi-am pus-o pe atunci este ce poate face acest semidoctism odată eliberat în spaţiul ficţiuni