Născut pentru a spune adevărul, chiar dacă exerciţiul onestităţii presupune o anume "tristeţe" şi "dezamăgire", Pompiliu Constantinescu (17 mai 1901 - 9 / 10 mai 1946) îşi duce pînă la capăt "sacerdoţiul laic", oficiind fără complexe în gama minoră a criticii foiletonistice. Face parte din cea de-a treia generaţie postmaioresciană, iar lui E. Lovinescu latura "estetă" a acestei grupări îi apare la fel de firească precum te-ai naşte cu ochi albaştri. Aflat statornic sub influenţa a două cîmpuri de forţă, îmbină complementar sugestii disparate, dacă nu contradictorii de-a binelea. Astfel, deşi format la şcoala lui M. Dragomirescu în spiritul "metodei ştiinţifice de cercetare" a operei literare, va renunţa la o carieră universitară ca şi făcută pentru a se alătura cercului de "sburătorişti" fideli. Admiraţia faţă de E. Lovinescu se menţine nealterată de la început, cînd colaborează la editarea noii serii a "Sburătorului" (1926 - 1927) şi pînă la sfîrşit, în 1943, cînd face corecturile la monografia Titu Maiorescu şi contemporanii lui a cărei Postfaţă o şi semnează. Rezultatul acestei combinaţii între orientări critice rivale pare a se regăsi într-un soi de "impresionism raţionalist", pe care, în felul lui, îl adoptă şi Ş. Cioculescu, explicîndu-l: "De la impresie pleacă şi criticul subiectiv, şi cel obiectiv: cel dintîi o stilizează, spre a face literatură, cel de-al doilea o raţionalizează, spre a-i da putere de judecată" (Aspecte literare contemporane). Interesant mi se pare, în sprijinul ideii de fair-play critic, un gest al lui M. Dragomirescu datînd din 1926, cînd P. Constantinescu, după o criză de conştiinţă niciodată explicată pînă la capăt, refuzase să-şi dea doctoratul sub îndrumarea lui şi trecuse, cu arme şi bagaje, în tabăra "impresionistului sceptic" din Strada Câmpineanu. Profesorul, deşi rămas fără discipolul legatar, îi aduce încă acestuia mici elogii. Î