Pentru prima dată la noi, E. Lovinescu înţelege că un critic nu poate face decât un anumit fel de critică, emanat din datele lui foarte personale, chiar atunci când lucrează împotriva propriului temperament. Înainte de a fi rezultatul unei opţiuni ideologice (cum se va întâmpla după 1920 în activitatea lui E. Lovinescu), critica era (pentru tânărul exeget şi polemist din anii debutului cu Paşi pe nisip) rezultatul unei fatalităţi psihologice. Dar această fatalitate trebuie provocată, confruntată cu imperativele timpului şi, pe cât e posibil, trebuie modificată. Critica se dedublează într-o teorie a criticii, însă nu într-o formă abstractă, ci într-una foarte personală. Spiritul critic este însoţit de un spirit autoreflexiv, reuşind o echilibristică extrem de interesantă între metacritică şi narcisism. E o formă de autocontrol şi de automodelare. E. Lovinescu ţine să-şi arate în acest fel fidelitatea faţă de el însuşi, în ceea ce are mai profund şi mai personal ca psihologie şi filosofie.

Nu am folosit întâmplător noţiunea de fatalitate. E. Lovinescu însuşi invocă de câteva ori constrângerea pe care i-a impus-o destinul de a fi critic. În primul volum de Memorii insistă asupra genezei personalităţii sale, punând într-o succesiune logică întâlnirea dintre fondul său "natural" (deci profund psihologic) de scepticism şi relativism cu influenţa exercitată extrem de timpuriu de critica şi stilul lui Emile Faguet.

E. Lovinescu aureolează această miraculoasă întâlnire cu puternica luminozitate a unui eveniment fondator. Descoperirea lui Faguet echivalează cu o revelaţie, devenind mitul fondator al personalităţii critice a lui E. Lovinescu: "De m-aş îndoi despre vocaţia mea critică, nu sub raportul calităţii, unde îndoielile subzistă întotdeauna, ci al fatalităţii ei, faptul că cea mai puternică emoţie literară n-am resimţit-o din contactul unei oper