Cred ca vorbim mult prea mult de politica; mai avem nevoie, din când in când, si de aer curat. Cred, de asemenea, ca acordam politicienilor mai multa importanta decât merita; e nevoie sa mai vorbim si despre valori spirituale si umane autentice, perene. Pe care am cam inceput sa le neglijam sau chiar sa le uitam. Lucru partial explicabil in spatiul nostru existential, curbat de mediocritate, impostura, vulgaritate, oferite cu generozitate de multe posturi de televiziune si unele ziare. De fapt, pozitiile noastre critice exprimate verbal sau zagazuite in noi au acelasi efect ca al razelor de luna asupra galosilor de guma. Ceva trebuie schimbat; dar ce anume si cum n-am reusit pâna acum sa aflam si nici n-am reusit sa inchegam o colectivitate omogena care sa doreasca lucrul acesta. Asa ca ne continuam drumul impus, cu resemnare si supunere; daca vom continua asa, nu vom reusi sa ne schimbam soarta. In martie s-au implinit 160 de ani de când un lautar anonim i-a povestit, la Soveja, lui Alecu Russo, acompaniindu-se cu cântec de fluier, despre cei trei ciobani; unul moldovean, altul vrâncean si altul ungurean. Aceasta aniversare a Mioritei, pe drept „cea mai nobila manifestare a neamului nostru“, cum spunea Sadoveanu, a trecut neobservata. Despre aceasta balada, care vine de demult, marii nostri gânditori au scris multe lucruri esentiale; si au mai ramas inca multe de spus. Mai ales pentru a cauta un raspuns la una din intrebarile fundamentale; de ce ciobanul moldovean, stiind ce-l asteapta, n-a incercat sa lupte pentru a-si schimba soarta? La fel ne putem intreba de ce Ana nu s-a putut intoarce din drum? De ce mesterul Manole, care stia soarta ce-o asteapta, n-a intervenit s-o intoarca din drum? Aceeasi intrebare ne-o putem pune despre cavalerul dintr-un cunoscut poem al lui Federico Garcia Lorca. Pe un cal negru, sub un cer negru, cu masline negre in desaga, cavalerul