Va scriu de aici, din Toronto (Canada), multumindu-va foarte mult pentru minunata revista "Formula As", pe care vreau sa va spun ca o citesc saptamana de saptamana, gratie Internetului. Vreau sa va felicit pentru articolele revistei, si motivul pentru care am hotarat sa va scriu se datoreaza, in mod deosebit, faptului ca aveti acea rubrica speciala dedicata necuvantatoarelor, prieteni ai omului.
De fapt, am vrut sa va spun o poveste care are ca erou principal un motan, pe nume Nero. El a fost si ramane unul din cei mai buni prieteni ai mei si ai familiei mele, si lucrul interesant despre acest motan este ca avea ceva deosebit in comportament si atitudine. Totul a inceput intr-o zi de octombrie, cand l-am adus acasa, cumparandu-l de la cineva si intentionand sa-i fac o surpriza si totodata un cadou sotiei. Atat ea, cat si fetita noastra l-au indragit din prima clipa. Era un birmanez maroniu, cu ochii albastri si foarte jucaus. Anii au trecut si motanelul nostru a crescut si, odata cu el, si atitudinea sa de mare stapan in casa. S-a facut un ditamai motanoiul, de vreo 7 kg, si pe deasupra foarte fioros. Spun asta, pentru ca a reusit sa composteze absolut toti prietenii nostri si nu statea sa-l mangaie nimeni. Dar odata ce era numai cu cei ai casei, devenea foarte afectuos si intelegea toata iubirea pe care i-o transmiteam. Dimineata ne trezea intr-un fel foarte original. Se aseza pe sotia mea, mai precis pe stomacul ei, si mieuna intr-un fel special, iar seara la culcare, ne invita in dormitor, unde nu mergea pana nu se asezam si noi in pat. Dormea de obicei pe o parte, intre noi. Il inveleam cu patura si apoi ofta usor si adormea. De-a lungul celor 8 ani in care l-am avut, s-a umanizat foarte mult si participa la absolut toate evenimentele casei. Cand eram bucurosi, facea tumbe si mieuna, cand eram tristi, ni se aseza in poala si ne privea cu melancolie. C
