CONFESIUNEA UNUI FOST NEBUNL-am cunoscut pe Tudor Gheorghe in anul in care am descoperit ca exista Dumnezeu. Fusesem, pana atunci, ateu militant.
L-am cunoscut pe Tudor Gheorghe in anul in care am descoperit ca exista Dumnezeu. Fusesem, pana atunci, ateu militant.
Anumite intalniri se intampla in momente cruciale ale destinului. Si cand spun asta ma gandesc la intalnirea cu un om, cu o idee sau cu un sunet anume. In 1976 mi s-a nazarit ca lumea trebuie schimbata. Terminasem Liceul Militar si eram elev intr-o scoala de ofiteri. Impreuna cu alti nebuni ai spatiului cazon, am declansat un fel de miscare artistica pe care o numeam, cu trufie, "spatiul de dincolo de esente". Ca sa ne punem in opera nebunia, trebuia sa parasim armata. Dar cum acest lucru nu se putea, fara plata scolarizarii, decat pe motive medicale, am hotarat sa ne "imbolnavim", pe rand. Eu am decis sa ma intoxic cu antideprin, un medicament care, luat in cantitati mari, producea crize asemanatoare cu epilepsia.
Asa am ajuns la sectia neuro a Spitalului Militar din Sibiu. Aici am citit, pentru prima data, Biblia si l-am descoperit pe Dumnezeu. In acelasi an, la un chef cu bancuri politice, filozofie de doi lei si mult zaibar, am ascultat pentru prima data o melodie de Tudor Gheorghe.
SOCUL. Un prieten pe nume Florin Fumureanu ii stia aproape toate cantecele si le canta tuturor celor care considera el ca merita. Era muzica de elita a chefurilor noastre de "artisti". In seara aceea, socul intalnirii cu muzica lui Tudor Gheorghe, desi cantata cu gura altuia, a fost zdrobitor asupra tuturor cunostintelor si trairilor mele muzicale de pana atunci. Nu-mi mai trebuia nici Pink Floyd, nici Queen, nici Deep Purple, nici Uriah Heep. Descoperisem o altfel de muzica, de o atat de frumoasa si pura simplitate, incat ma facea sa ma rusinez de dogmatismul meu juvenil, inzorzonat cu lecturi
