SCRIITOR PE PIATRA Am sa traiesc atat timp cat vor trai cei care m-au cunoscut, spunea cineva, undeva.
Nu mai stiu cine. Dovada suprema ca nu mai traieste⦠"Cica doi mosi stau pe-o banca-n cimitir", incep eu si var un disc in CD player. "Unul ii arata celuilalt o femeie care trecea. «Uite, zice el, asta moare dupa mine!»." Nu, nu-i al meu, ca altfel nu s-ar fi amuzat nimeni. Radem doar de bancurile spuse de Tudor Gheorghe.
SI LUMI. Cartierul Mofleni. Pe scaune de plastic sau pe borduri, tiganii se parlesc in soarele amiezii, insirati cu mic, cu mare cat e trotuarul de lung. Stanga, salbe. Dreapta, fuste. Vizavi, turnulete galvanizate. Apedincul inflamat de-atata mancat de seminte al Craiovei. Din loc in loc, sirul de case e intrerupt de cate-un cimitir napadit de buruieni. Dar nimic nu se pierde, totul se transforma. Neamt, polonez sau ovrei botezat se intalnesc in sfarsit in varfurile buruienilor care le-au napadit deopotriva mormintele. Ba, parca vad si-un englez. Si uite si-un nume de frantuz pe-o cruce de ciment. Alaturi, ingradite laolalta prin ingrijirea confreeriei, cateva maicute isi afla locul de odihna sub cruci identice din fier forjat. Si-apoi romani... Acolo am intrat in sfarsit si noi in Uniunea Europeana. Acolo, la doi metri sub pamant.
PE CARARE. Ma plimb. Ce altceva poti face in cimitir atunci cand nu te poarta altii cu picioarele inainte? Un barbos cu figura brazdata ca Marte imi cere o tigara. De fapt, eu intrasem in vorba, intreband ba de una, ba de alta din cele ce vedeam. Ca sa-i castig increderea, ii spun eu primul cu ce treaba venisem in Craiova.
"Tudor Gheorghe?", sare el. "E unchiuâ meu!", spune nea, cum altfel, Tudor. Cand vede ca minciunica n-a prins, cioplitorul de cruci o da pe gluma. Eu inca ma amuz. Ma conduce pe cararea stiuta printre cruci cazute si pietre fara nume, rasfirate din dezordinea vremii. Face
