Urmasa a neamului Poenarilor, vestiti iconari ardeleni, Maria e ultima care mai tine penelul in mana .
In fiecare dimineata de peste an, inainte ca prin fereastra cea mica a casutei albastre sa patrunda lumina, Maria Poenariu se ridica in pat si isi face cruce. In intunericul rece al diminetii incepe apoi sa-si sopteasca rugaciunile de fiecare zi. Se spala pe fata in odaia de alaturi si isi leaga broboada peste parul bogat si argintiu. Cand ceasul bate de cinci, incepe sa isi scoata uneltele puse decuseara la indemana: sticla taiata in forme dreptunghiulare, pensule simple si groase, prafuri si vopsele colorate, o carpa de sters, un ziar, o gresie de amestecat culori. Si, intr-un colt al mesei, pe un stergar curat, o cafea cu lapte si un picut de paine.
Are 83 de ani, dar privirea la fel de albastra ca-n tinerete, si chiar daca mana ii mai tremura cateodata, icoanele ies de sub pensula ei parca tot mai frumoase.
In Laz, satul de pe Valea Sebesului in care traieste de cand se stie, lumea o cunoaste de femeie "daruita de Dumnezeu" si o vorbeste de bine, cu un respect anume pe care il au ardelenii pentru oamenii harnici si luminati. Maria nu iese la poarta sa stea la vorbe. La biserica tace si se roaga intr-un colt al ei, fara s-o intereseze susotelile femeilor. Dar casa si curtea, aranjate ca in cartile cu zane, spun toata povestea sufletului ei.
Camera
cu icoane
Am ajuns la poarta casei intr-o zi insorita. N-a fost prea greu:
"casa cu sfinti" din satul Laz. In ea traieste si picteaza Maria "Cum treceti podetul, casa cu sfinti", mi-a spus o batranica ce venea agale, pe drum. Am vazut-o din departare: o casa veche, impodobita cu icoane pictate, ca peretii bisericilor. Era spre amiaza si soarele le facea aurul culorilor si mai viu. Poarta scartaie de doua ori. Pe dinauntru, curtea imi pare si mai plina de culo
