- Cultural - nr. 104 / 30 Mai, 2006 ALBASTRUL DE RAZVAN DUCAN Invocandu-l pe Cicero, care spunea ca "o casa fara carti e ca un trup fara suflet", Razvan Ducan sustinea intr-un interviu "ca o comunitate fara poeti e ca o pasare fara de cantec". Poate de aceea Razvan Ducan revine in poezie, dupa o perioada destul de lunga de abandon, de tentatii reprimate, de refuz ostentativ, dupa ce ne obisnuise cu usurinta de a scrie si cu ravna de a publica intr-un ritm neconcurential. El parea un vulcanic, pentru care tot ceea ce atingea se transforma in poezie, din piatra pe care o atingea cu toiagul sau poetic tasnind versuri. Circumstante mai mult sau mai putin biografice (fiul sau, Darie Dulcan, intrase in forta in poezie, la optsprezece ani avand deja patru volume publicate si multe altele in manuscris _ poezie, proza, teatru…) par a-l fi determinat sa faca, cu eleganta si cu generozitate pasul inapoi, pentru a-i face loc in poezie lui Ducan junior, pentru a-i acorda prioritate, cu grija si dragoste paternala, cu admiratie si frumoasa invidie, poetului mai tanar din familie, mult mai precoce decat tatal sau si mult mai decis sa-si asume conditia de scriitor cu o vehementa si cu o dorinta de afirmare greu de stavilit. A fost o retragere publica, afisata categoric, inlocuita cu publicistica, intr-un exercitiu de recuperare a clipei mai putin incarcata de poezie si mai mult de istorie, istorie locala pe care s-a straduit s-o restituie in toate dimensiunile si straturile sale, de la istoria unor ilustre nume de preoti, la istoria sportului tarnavean. Un incident, ca sa nu spun un accident stupid, care se putea incheia tragic, care putea sa insemne chiar moarte, l-a readus pe Razvan Ducan cu picioarele pe pamantul poeziei, ca un pamant al fagaduintei, si cu simtirea mai aproape de Inaltul Albastru. Un moment biografic care inclina balanta dinspre dimensiunea fizica a fi