Draga Anca Gradinariu, avem aici o oarecare controversa intre profesionistii criticii privind filmul Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii de Catalin Mitulescu. Ca absolventa a sectiei de filmologie si scenaristica de la UNATC (te intreb ca fost profesor), citesti acest film in cheie nostalgica, subclasat ca reabilitare a modului cum generatia ta a trait anii de liceu, in ultima perioada a dictaturii?
- De ce sa fie filmele ca un pumn in plex?!
Nu. Catalin a spus foarte bine, ca vrea sa priveasca vremurile alea nu cu minie, ci cu oarecare seninatate. E cum gindim de fapt cu totii: da, au fost niste timpuri cumplite, dar nu exista copilarie sau adolescenta funesta atita timp cit esti linga parintii tai, in locurile nasterii tale, vorba lui Creanga, cu prietenii si colegii tai. Noi, mi-aduc aminte, reuseam sa facem prilej de bucurie din faptul ca se taia curentul, ramineam in bezna si nu mai trebuia sa ne facem lectiile. Gaseam o placere ludica in toate vicisitudinile, cum gaseau prilejuri de joaca chiar in lagare de concentare, copiii din atitea filme. De ce trebuie sa fie filmele ca un pumn in plex? Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii e pe cit de realist si frust, pe atit de delicat, facut din frinturi de amintiri, care pe noi, toti cei de o anumita virsta, ne emotioneaza, cu momente filmic-senzationale.
Tematica predilecta, confesiv-emotiva, nu se intoarce impotriva „filmicului“? Criticul are dreptul la lacrimi?
E obligat sa mai plinga din cind in cind. Pentru ca altfel ce-ar deveni? O entitate cerebrala? Principala mea problema aici, cu multe filme din festival, e ca ele nu te tuseaza. Te uiti la ele si poti sa le admiri din punct de vedere formal – chiar vorbeam cu un jurnalist francez: sint bine facute, se vede regia in ele, dar nu te ating, nu te emotioneaza. Nu pot sa vorbesc in numele altora, dar eu vreau ca un f
