Arta italiana, ca si muzica din peninsula, a fost mereu in atentia, interesul si curiozitatea celorlalti traitori ai Europei. Nu doar pentru clima ei dulce si tandra sau pentru admiratia mostenirii greco-romane. O arta a multiplelor sinteze, a confruntarilor dintre statutul de capitala a lumii si cel de avint romantico-revolutionar. Renasterea si clasicismul academizant s-au conjugat cu explozia cautarilor febrile si reprezentarea unor forme de manifestare a identitatii nationale. De aici, poate, farmecul si particularitatile artei italiene, in general, si ale muzicii ei, in mod special.
De la preclasicii care i-au marcat pe Bach si Mozart, pina la Rossini, Puccini si Verdi, care au impodobit marea opera europeana cu flamurii gloriei unei noi sensibilitati. Un concert dedicat in exclusivitate lui Ottorino Respighi, nume admirat si respectat de melomani, dar mai putin vehiculat in afara lumii muzicale (n-o sa gasim vreun parlamentar roman sa marturiseasca emotionat ca Pinii din Roma, eventual in varianta lui Celibidache, ar fi printre preferintele lui, in schimb Verdi sau Adi de la Vilcea, ei da, altceva! ) – cu un inspirat si binevenit program –, arunca o pata de culoare si citeva clipe de inseninare peste inversunarile noastre cotidiene. Ca sintem traitori la Bucuresti, unde asteptam raportul Comisiei Prezidentiale, care ar dori sa stabileasca natura criminala a comunismului, sau la Roma, unde presedinte a fost ales un... comunist! Italia ramine tara marilor surprize si a elanurilor revolutionare de toate felurile.
Ca au dus ele la fascismul lui Mussolini, la avinturile revolutionare ale lui Garibaldi sau Palmiro Togliatti, nici ca mai conteaza: „Che bella e Vitta! Musica, musica, Signori! Avanti popolo, Bandiera rosa!“ Cum sa nu ne intereseze, in aceste conditii, compozitiile pline de farmec si seninatate olimpian-pagina, atunci cind nu
