O spun de la inceput, ca sa nu se iste nici un fel de confuzie: m-am bucurat enorm ca Gabriela Adamesteanu nu si-a negat niciodata activitatea sa de publicist. Marturisesc ca m-a uns la inima un raspuns pe care mi l-a dat intr-un interviu din Observator cultural in toamna trecuta. Am intrebat-o atunci, in finalul interviului, daca timpul petrecut la 22 (15 ani, din 1991 pina in 2005) este unul „pierdut“. Iata raspunsul Gabrielei Adamesteanu: „Nu am stat la 22 contra vointei mele, nu m-am sacrificat. Nu m-am plictisit, am invatat foarte multe lucruri. Am invatat despre tara asta, despre politica“ (Observator cultural, nr. 288, 29 septembrie-5 octombrie 2005).
La fel de mult m-a bucurat sa citesc o marturisire inclusa in volumul Cele doua Romanii (Editura Institutul European, 2000): „Cind ies acum din casa, ma opresc in primul rind la chioscurile de ziare si le contemplu copertile stridente cu o pofta de citit pe care cartile nu mi-o stirnesc in acelasi fel“. Marturia e datata (1999), dar ea face bine – celor impregnati de jurnalistica – si acum, in 2006.
N-as vrea sa trec sub tacere un aspect ramas inca in penumbra: retragerea Gabrielei Adamesteanu de la revista 22. Dar nici nu vreau sa spun mai multe decit a spus ea insasi in doua interviuri (cel amintit, din Observator cultural, si unul realizat de Simona Sora, in Dilema veche, la inceputul acestui an). A plecat lasind in urma o profesiune de credinta: „Tentatia mea permanenta a fost sa largesc numarul colaboratorilor la revista 22, sa nu fie o revista inchisa; sa aduc alaturi puncte de vedere diferite, oameni foarte diferiti, unii aflati in conflict“ (Observator cultural, nr. 288, 29 septembrie-5 octombrie 2005). Stiu ca Gabriela Adamesteanu facuse o lista cu vreo 30 de colaboratori tineri, pe care dorea sa-i publice periodic in revista, ca era foarte entuziasmata la gindul ca revista se
