Cine ne sînt profesorii, cine îi învaţă pe ei, cine şi cum le pune notele, ce îi motivează să rămînă într-un sistem care nu-i recompensează, ce e mai importantă: pregătirea sau vocaţia? Şi, mai ales, ce a reformat reforma?

Discuţie în tramvai între o bătrînică (bonă sau bunică sau vecina mai săracă ce s-a oferit să aducă copilul de la şcoală, în schimbul unei sume frumuşele) şi copilul cu ghiozdanul în spate. Bătrîna: "...şi ce notă ai luat azi?" Copilul: "N-am luat notă!" "Cum, n-ai luat nici o notă?". "Nu, domnul învăţător ne pune nota la sfîrşit de semestru. Astăzi ne-a dat un test şi ne-a ameninţat că va trimite părinţilor pe mail notele proaste!"

Bunica-bonă se holba la gura copilului. Mi-era limpede că nu pricepea nimic. N-a îndrăznit să spună însă o vorbă. Caz rarissim. De cele mai multe ori, vîrstnicul te penalizează repede cu: pe vremea mea - a domnului Trandafir - se învăţa altfel, profesorii erau altfel, alte valori, alte principii. Parcă şi elevii erau mai cuminţi, mai simţiţi, mai buni, mai frumoşi... şi aşa mai departe dau glas vîrstnicii tuturor frustrărilor legate, de cele mai multe ori, de odraslele de acasă.

Nimic nou! S-a mai spus, învăţămîntul de acum se află în criză de identitate. Se zbate între aprecieri ca: am dat majoritatea inteligenţelor lumii (şi vor fi numiţi: Paulescu, Anghel Saligny, olimpicii la matematică, chimie, biologie, tinerii studenţi pe la universităţile celebre din lume), pe de o parte, şi dezamăgiri şi lamentări, pe care le repetăm halucinant la fiecare test de capacitate, bacalaureat sau la examenele de perfecţionare ale profesorilor, de cealaltă parte. Se plîng părinţii, profesorii, jurnaliştii responsabili: învăţămîntul a fost demolat, asistăm la moartea, la apusul inteligenţei româneşti proverbiale. Şi aşa mai departe, ne aruncăm în prăpăstii verbale menite a caracteriza starea de criză în care se pare