* Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Editura Cartea Românească, 2006 .
La cel de-al treilea volum de poezie, după mai multe cărţi de proză, convorbiri, memorialistică (în colaborare), Robert Şerban pare un autor edificat. Edificat în privinţa scrisului propriu, dar şi a lucrurilor cu adevărat importante: poezia, lupta (cu sine), dragostea, viaţa, prietenia. Edificat în privinţa originalităţii cu orice preţ, a războaielor inutile, a ridicolelor iubiri, a vieţii făcute mai mult din gesturi, detalii, reacţii şi mai ales în privinţa prieteniei.
Cinema la mine-acasă, al cărui titlu şarjează în mai multe registre, inclusiv cel publicitar, este un elogiu al suprafeţei lucrurilor, al stratului "cel mai de sus" într-un fel, al zonei de ex-punere. Ca şi cum poetul ar zice - în fiecare dintre cele cinci zone cartografiate în amintire: poezia, lupta, dragostea, viaţa, prietenia - că, de fapt, suprafaţa e singura adîncime, decantată în timp, a lucrurilor, că descrierea bruştelor iluminări ale memoriei reprezintă singura lor semnificaţie. Atît şi nimic mai mult. Ca într-o carte celebră, eul (poetic) nu e nimic altceva decît pielea-anvelopă care acoperă trupul.
Poezia lui Robert Şerban nu e, astfel, deloc introspecţie, patetică "privire în sine", ci lucidă vizionare a "mormîntului proaspăt" pe care poetul îl umple cu cuvintele tuturor (poeţilor). Poezia se face din poezie, dar mai ales din "chipuri poetice" de a trăi, dintr-o autenticitate care, dacă nu e lucrul cel mai bine împărţit din lume, e sigur calitatea cea mai preţuită în această zonă a imponderabilelor: "fără să le spună nimeni / oamenii ştiu însă că / poezia este ceea ce rămîne din viaţă / după ce o trăieşti". Reflectare în poemele celorlalţi (Wystan Hugh Auden, Kavafis, poate Petru Creţia din Poezia), în ochii celorlalţi sau în cei proprii, la diferite vîrste, poezia lui Robert Şerban este şi un el
