Citite acum, dupa prabusirea zgomotoasa a regimului comunist, cartile Gabrielei Adamesteanu sint perfect lizibile, nefiind marcate de esopism, de „ticurile“ tematice si stilistice ale epocii – semnale textuale ale codificarii tot mai accentuate a limbajului narativ, impuse de permanenta lupta cu cenzura. Nici personajele din volumele de povestiri, si nici cele din romane nu au nimic din inconsistenta verbioasa a unora dintre „eroii“ de mucava din literatura acelor ani, ele vorbesc si se misca firesc, in lumea cenusie, mizera, sufocanta si lipsita de orizont din care societatea romaneasca a iesit violent in decembrie 1989.

Recrutate din realitatea imediata a acelor ani tulburi, personajele Gabrielei Adamesteanu traiesc cu egala intensitate in prezent si in trecut, vadind – cele mai multe dintre ele – o sensibilitate aparte la factorul timp, in dubla sa ipostaza de istorie colectiva si de memorie individuala si subiectiva. Daca proza scurta si nuvelele sint pline de „eroi ai zilelor noastre“, oameni banali, condamnati iremediabil la ratare, in Dimineata pierduta si, partial, in Drumul egal al fiecarei zile, desi adinc ancorate in prezent, personajele poarta cu ele intreaga incarcatura a unui trecut niciodata uitat, niciodata ocolit, in functie de care se articuleaza, cu sincope, prezentul si viitorul lor. Pe de o parte, omniprezenta in povestirile autoarei, umanitatea spectrala a anilor ’70-’80, mediocra si rutiniera, surprinsa in Ora de naveta si Vara nelinistita, dovedind o putere de a suporta absurdul comparabila cu cea evocata de Andrei Makine in Muzica unei vieti, pe de alta parte o lume crepusculara, creionata in Dimineata pierduta, suferind de o cronicizata inadecvare la real, dar constrinsa sa supravietuiasca intr-un prezent apasator, pe care amintirea trecutului il face si mai greu de suportat.

Dar este oare posibil sa ai o relatie privilegi