O nouă stafie bîntuie America - stafia imigrantului. O stafie, precum cea a lui Marx, cu o existenţă cît se poate de concretă. O întîlneşti în carne şi oase dereticîndu-ţi prin casă sau, după caz, construindu-ţi-o, dar îi mai poţi simţi suflarea în ceafă şi atunci cînd cumperi - să zicem - un pound de struguri. De cele mai multe ori vorbeşte spaniola, dar - vă asigur - în cîteva sute de mii de cazuri, "stafia" cu pricina o rupe binişor şi pe româneşte. Ce fel de stafie e asta? De ce mai vorbim de "stafie" cîtă vreme nu trebuie decît să întinzi mîna pentru a o putea pipăi? Păi, din două motive: 1) pentru că, fiind vorba despre imigranţi ilegali, formal, nu există; sînt, fără să fie. 2) pentru că "bîntuie" - iar "bîntuirea", de la Derrida cetire, nu "imaterialitatea", e caracteristica definitorie a stafiei. Or, din acest punct de vedere, SUA sînt naţiunea cea mai "bîntuită" cu putinţă. Bătrîna doamnă, Europa, mai are încă multe de învăţat la acest capitol, în ciuda văicărelilor specifice vîrstei.
A vorbi în Statele Unite despre imigranţi e totuna cu a vorbi despre funie în casa spînzuratului. O faci - sau s-ar cuveni să o faci - cu o oarecare sfială, cu o strîngere de inimă, cîtă vreme, cu excepţia nativilor americani, toată lumea are "spînzuraţi" în (de?) arborele genealogic. De cele mai multe ori însă, se vorbeşte şi aici în termeni de exorcizare - şi aceea relativ simplist înţeleasă. Unii zic că exorcizarea ar reprezenta o practică primitivă, tributară unor mentalităţi tribale. Conform acestora (de obicei aşa-numiţii "democraţi radicali"), exorcizarea ar fi inutilă, pentru simplul motiv că nu există stafii. Există doar imigranţi mai vechi sau mai noi. Prin urmare, s-ar cuveni ca Guvernul american să-i primească pe toţi cu braţele deschise. Problema - corect sesizată de tabăra adversă - e pur şi simplu că, deşi, teoretic - vorba lui Kennedy - putem fi cu to
