Alegatorul roman, desi este mereu nemultumit de cei care se afla in fruntea tarii, nu se revolta decit in conditii exceptionale. Din 1907, cind taranii s-au rasculat, se pare, dupa un plan gindit la Cernauti de un general austriac, si pina in decembrie 1989, cind timisorenii si apoi bucurestenii s-au ridicat impotriva lui Ceausescu, dupa planuri necunoscute de ei, dar stabilite in laboratoarele unor servicii secrete, romanii nu au avut curajul sa schimbe singuri lucrurile. Anatomia disconfortului nu a intrecut nici letargia autohtona, nici frica de necunoscut; de aceea, chiar dupa ce au scapat de regimul opresiv, oamenii s-au temut de o transformare radicala care sa aduca tara mai aproape de statele occidentale si au preferat continuitatea regimului defunct sub masca democratizarii de vitrina.

Alegatorul roman stia in 1990 ca puterea nou-instalata era putreda, dar cu toate acestea s-a lasat influentat de discursurile sale demagogice si de manevrele sale de culise si a legitimat-o la primele alegeri libere postdecembriste. Sondajele de opinie facute inainte de aceste alegeri aratau ca peste jumatate dintre alegatori erau nemultumiti de pastrarea in functii de raspundere a numerosi sprijinitori ai dictaturii, iar peste 40% nu erau de acord cu tacerea pastrata in jurul Securitatii. Nemultumirile de acest fel au ramas simple detalii pentru romani, fiindca in proportie de peste 80% ei l-au preferat in fruntea tarii pe Ion Iliescu, un fost activist de partid, membru al nomenclaturii comuniste, care le promitea o solutie originala de viitor si o despartire lenta de trecut. Cu aceasta formula de succes, Ion Iliescu si oamenii lui au stat la putere zece ani, sustinuti chiar de alegatorii cei mai nevoiasi, cu pensii si salarii mici, care-si duc inca traiul de azi pe miine. Multi si tematori de schimbari, ei au nevoie de un pater familias care sa le dea senzatia ca