Am văzut un înger. Era înaltă, sculpturală ca un cal pur-sînge, preambulînd falnică pe Chartres Street într-o bluză fără mîneci şi cu prefixul nostru regional, 504, tatuat pe carnea-i dalbă cu semne de-o şchioapă. Ce mai înseamnă realitatea cînd astfel de îngeri bîntuie prin oraş?

Avem nevoie de cete de îngeri, îngeri adevăraţi, care să se arate şi să umble în preajma noastră. Pînă în 1998, oraşul era plin de îngeri, atraşi neîndoios de aroma Apocalipsei care abureşte din oraşul nostru încă de la facerea lui. Pe atunci scriam Mesi@, aşa că eram extrem de vigilent la îngeri şi ei îmi răspundeau arătîndu-mi-se adeseori.

Acum, în New Orleans există un exces de credinţă. Costurile reconstrucţiei sînt mari, dar credinţa oamenilor în New Orleans este ca aceea a căpitanilor de navă. Dacă e să se scufunde, se duc la fund odată cu ea. Credinţa este aruncată în obrazul necunoscutului, precum flamura cu flori de crin a lui Jeanne d'Arc. Această prea multă credinţă are un efect de propagare care se manifestă sub forma îngerilor. Cu cît mai multă credinţă, cu atît mai mulţi îngeri.

Statele Unite sînt cuprinse, în întregul lor, de două fenomene nebuneşti cvasi-mistice: Codul lui Da Vinci şi American Idol. Codul lui Da Vinci susţine că descendenţii lui Iisus de pretutindeni se ascund în hrube, ca să nu fie ucişi de Biserica Catolică. Nu vi se pare culmea absurdului? Cunosc mai mulţi descendenţi ai lui Iisus şi ei nu se ascund deloc. Stau în văzul lumii la unele din "adăpătorile" de pe la noi (în principal la Molly's). Urmaşii cristici sînt toţi nişte sugative, fără excepţie. O hoardă de îngeri le poartă mereu de grijă, îngeri pe care numai ei îi pot vedea, deşi mă cam pricep şi eu să-i ginesc. Într-o după-amiază din 2000 am numărat şaisprezece îngeri fîţîindu-se pe la Molly's în cursul unei singure ore. Pe atunci nu aveam nevoie de ei, dar acum ne crapă buza. @N