După 1989 şi odată cu apariţia primelor firme de succes, România s-a umplut de fundaţii. Fiecare companie românească, mică sau mare, fiecare patron român, ajuns peste noapte din vînzător de caşcaval turcesc, proprietar de firmă luminoasă, s-a simţit "dator" să-şi pună în coadă şi-o fundaţie. Alergînd la întîmplare pe Internet, le veţi descoperi: poze frumos colorate, patronul zîmbăreţ sau prefăcut îndurerat, ţinînd de mînă pe cei în suferinţă. Astfel, au apărut de toate pentru toţi: fundaţii pentru copiii străzii, pentru persoane cu handicap, pentru femei maltratate şi mame fără adăpost, pentru protecţia animalelor sau combaterea cancerului la sîn. Ba mai mult, soţiile politicienilor şi vedete fel de fel au tăiat panglici, care mai de care mai colorate, şi s-au împăunat în faţa camerelor cu mirifice binefaceri şi promisiuni o mie. Dincolo însă de vedetism, nimic concret nu s-a întîmplat: copiii sînt tot în stradă, persoanele cu handicap se luptă tot cu Statul, Bobiţă continuă să te latre şi atace printre blocuri, iar o femeie bolnavă de cancer la sîn moare abandonată pe un pat de spital că bani de Viena... de unde? Ne minunăm cînd vedem tineri americani veniţi să lucreze voluntar pentru refacerea satelor inundate, dar nu ne oferim voluntari. Şi-ajungem şi la cultură. M-am întrebat retoric: dacă în aceste domenii care presupun totuşi o doză de sentimentalism şi o oarecare vizibilitate, oamenii noştri de afaceri sau politicienii nu se implică decît pînă la poze, atunci în cultură ar face-o? Şi-am început să caut paginile de proiecte culturale susţinute de aceleaşi sau de alte firme. Presupunînd că ai reuşit să pui pe picioare o echipă de cercetare (ceea ce este destul de dificil în România contemporană), ai un proiect "beton" şi ai nevoie de o sponsorizare. Proiectul nu priveşte nici fizica cuantică, nici biologia moleculară, ca să-l poţi vinde unor europeni, ci o