Încheiam săptămîna trecută spunînd că "binele regiunii" este un ideal cu geometrie variabilă pe malurile Mării Negre. Felul în care Rusia vede "binele regiunii" diferă radical, uneori pînă la confruntare, cu viziunile, la rîndul lor diferite, pe care, de pildă, Georgia sau Moldova le au. Spuneam, de asemenea, că, teoretic, niciodată Mara Neagră nu a fost mai pacificată decît în anii războiului rece. Deşi Marea Neagră era un spaţiu de contact direct între NATO (prin Turcia) şi Pactul de la Varşovia (prin URSS, România şi Bulgaria), sau poate tocmai de aceea, regiunea era cu adevărat îngheţată. Deşi pe Marea Neagră manevra zilnic o puternică flotă sovietică (construită anume ca, în caz de conflagraţie mondială, să iasă rapid în Mediterana), iar nu mai puţin celebra flotă a VI-a americană trimitea adesea vase de război prin strîmtorile turceşti, marea aceasta a fost chiar unul din acele locuri în care nu s-a întîmplat nimic. Popoarele din jur descoperă astăzi cu uimire faptul că Marea Neagră este, din punct de vedere strategic, un butoi cu pulbere. De două generaţii, această mare nu a fost altceva decît locul de vacanţă de vară pentru zeci de milioane de oameni. Pentru locuitorii ţărilor care au litoral la Marea Neagră, semnificaţia mării era pur şi exclusiv turistică, ceea ce nu e deloc puţin pentru nişte oameni al căror moment de maximă liberate era concediul anual din vară, în cadrul căruia mersul la mare era climaxul. Desigur, o asemenea pace nu mai este posibilă acum şi, probabil, nu mai este nici de dorit.

Nu mă pot reţine de la o speculaţie. După cum se ştie, numele Mării Negre în tradiţia greco-romană era Pontus Euxinus, ceea ce însemna "Marea Ospitalieră". Acest toponim, însă, era un eufemism după Pontus Axeinos, ceea ce însemna exact invers, adică "Marea Inospitalieră", denumire care - aflăm de la Strabon - este anterioară colonizării greceşti a malu