A murit zilele trecute la Bucuresti, in „apartamentul de buzunar“ in care a locuit intreaga sa viata, Iordan Chimet. Necrologul oficial (al Uniunii Scriitorilor) il defineste ca „remarcabil eseist, prozator, poet, scenarist si traducator… o personalitate marcanta a literaturii din Romania si a culturii romane in general“. Mai aflam din el ca s-a nascut la 18 noiembrie 1924 la Galati si ca a studiat Litere si Filozofie in anii de dupa razboi, la Bucuresti.
Au urmat apoi ani in care a publicat putin si rar, aruncat fiind impreuna cu multi dintre prietenii sai, cei care ar fi trebuit sa alcatuiasca „generatia 45“, „intr-un cosmaresc tunel al timpului“. Iordan Chimet a reaparut in forta dupa 1989, cind a devenit purtator de cuvint al acelor membri ai „societatii captive“ care credeau intr-un viitor bazat pe recunoasterea faptului ca in Romania „clasa culturala nu si-a dezavuat niciodata sentimentul autentic, profund, de apartenenta la modelul occidental“. „Un scutier al iluziei“, cum il caracteriza, trist si tandru, C. Stanescu in Gandul…
Cum scrii despre un prieten pe care l-ai iubit, despre un carturar pe care l-ai respectat, despre un om care ti-a inspirat o mare admiratie pentru calitatile sale umane, fara a cadea in ispita de a incerca exercitii de stil pe o piatra funerara? L-am cunoscut tirziu, foarte tirziu pe Iordan; mai intii, prin cele patru volume antologice publicate la Cluj, la inceputul anilor nouazeci, Dreptul la memorie. Apoi, citiva ani mai tirziu, in persoana. Cind plecam din Romania in 1970, numele sau era practic necunoscut generatiei noastre nascute dupa razboi. Incepuse sa publice poeme in Revista Romano-Americana in 1946, fragmente din singurul volum pe care va mai apuca sa-l scoata inaintea „potopului“, Exil, in 1947. „Toate luminile stelelor se sting/catre insulele de ghiata inaintam/ca si cum n-am fi trait niciodata/ca
