Săptămîna trecută am fost invitat la o dezbatere televizată Ã propos de comisia prezidenţială pentru condamnarea comunismului. Domnul Bucurenci, un foarte talentat moderator, n-a avut la dispoziţie decît puţin peste o jumătate de oră pentru a-şi conversa interlocutorii, aşa că am rămas nevorbit. Mă uit cu jind ce spaţii de emisie generoase au Gigi Becali şi Irinel Columbeanu, ce stăpîni pe situaţie sînt domnii Moraru şi Diaconescu, ce ample dezbateri se organizează pe marginea cîte unui meci de fotbal. Şi totuşi, nici problema comunismului nu e de ici, de colo. Aşa că am să spun rapid şi discret, în Dilema veche, ceea ce n-am mai apucat să spun la televizor, deşi îmi stătea pe limbă.

Mă întrebam, în timpul emisiunii, dacă nu cumva relativismul preşedintelui Băsescu cu privire la dimensiunea criminală a comunismului nu e expresia "subconştientă" a relativismului pe care a ajuns să-l aibă întregul nostru popor în această spinoasă chestiune. Printre cei mai în vîrstă avem destui nostalgici, iar printre cei tineri - o sumedenie de amnezici. Inocenţi, dar amnezici. Nostalgicii sînt gata să ierte răul trăit amintindu-şi că ni s-au construit blocuri şi metrouri, iar amnezicii văd în problema totalitarismului comunist o problemă a părinţilor şi bunicilor. În primul caz, se spune că regimul comunist "a avut şi părţi bune", în al doilea că el "nu ne mai priveşte". Dar există şi un al treilea caz, care, de data aceasta, nu mai poate fi imputat conaţionalilor noştri de diferite vîrste. E vorba de relativismul internaţional la adresa comunismului. E destul să ne amintim ce greu şi neconcludent a trecut la vot Rezoluţia 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Comunismul nu e, în fond, compromis. A spune că "a avut şi părţi bune" e insuficient. Trebuie să spui că ideea însăşi a comunismului e o idee bună, mare, frumoasă, eşuată numai prin proastă "implementare