Decretată de pana dlui Adrian Papahagi şi promulgată de Adevărul literar şi artistic (27 mai, a.c.), conceperea, naşterea şi recunoaşterea unei noi generaţii par să fi devenit în România unul dintre lucrurile cele mai simple. Din primele rînduri, autorul - medievist român (comparat cîndva de Cristian Bădiliţă cu Nicolae Iorga), şi fost analist politic la Averea - pare să vorbească în numele unei realităţi deplin consfinţite ("generaţia mea", "generaţia noastră"). Cei obişnuiţi cu strategiile impudice de autopromovare ale grupării Bădiliţă & Paleologu & Papahagi nu pot să nu aibă de la început o vagă bănuială. Acest triumvirat şi-a luat de nenumărate ori libertatea de-a redacta clasamente, validînd competenţe, dînd note, provocînd răfuieli, stablind cine anume a ajuns "să fi dat cu nasul de ucenicia lentă, dar solidă din străinătate". Prin urmare, al cui să fie mandatul semnat de "noi, cei tineri, creştini şi conservatori"? În doar cîteva paragrafe, eseul despre "Generaţia katehontică" îi ajută pe cititorii de limba română (şi mai puţin greacă) să înţeleagă despre ce este vorba. Un comentariu sui-generis la o epistolă paulină (II Tesaloniceni 2, 6)? Un manifest apocaliptic de buzunar, care ne-ar preda înţelepciunea celui care stă, pe urmele apostolului, împotriva lui Antihrist? Pentru un autor "tînăr şi încă emergent", chiar "mai întîrziat decît cel interbelic", un eseu de teologie a istoriei ar fi fost poate prea mult.

Adrian Papahagi pleacă de la o constatare dureroasă, dar fără echivocuri: "nu se poate spune că generaţia noastră Ťe la putere»". Un argument suficient pentru a pregăti debarcarea adepţilor "informatizării, asfaltizării, integrării, etc." Optimismul inflexibil al autorului are atîtea accente mesianice cîte temeiuri incerte: "generaţia noastră este generaţia aşteptată de România". Ţintele nu sînt puţine, autorul pledînd pentru "predarea latin