Actualitatea politică românească este construită din ce spun, nu din ce fac politicienii. La orice telejurnal te uiţi, constaţi că principalele ştiri politice au cam acelaşi calapod: politicianul X a declarat, politicianul Y i-a dat replica, premierul a spus, şeful opoziţiei a comentat şi aşa mai departe. Peisajul e completat de alte personaje, mai mult sau mai puţin politice, a căror unică misie publică este aceea de a vorbi. Campionul absolut este Gigi Becali, după care reporterii aleargă cu microfoanele, mai ales de cînd partidul său (practic, inexistent, căci nu se ilustrează pe plan politic prin nimic) e creditat în sondaje cu 5-6%. Dacă n-ar fi existat, Becali trebuia inventat, pentru că oferă o hrană consistentă atît telejurnalelor şi ziarelor, cît şi talk-show-rilor în căutare de audienţă, doar prin faptul că îşi dă cu părerea despre orice, în stilu-i inconfundabil, în sine şi pentru sine. O altă sursă de conţinuturi verbale bune de dat la ştiri este Elena Udrea. Politic vorbind, este o simplă membră a unui partid, aşa încît, dacă judecăm strict tehnic, prezenţa ei la televizor nu s-ar justifica: nu are o funcţie publică, nu administrează nimic, nu "implementează" nimic, deci nu are a da seamă despre nimic: sînt mii de membri de partid pe care nu-i cheamă nimeni la nici un talk-show, nici măcar la vreo televiziune locală. Dar faptul că a fost, pentru o vreme, şefa cancelariei prezidenţiale (cu toate bîrfele şi speculaţiile născute din această situaţie) i-a construit o aură de ştiutoare a "marilor secrete", de semizeiţă cu acces direct la "cei mari". Aşa încît reporterii o pîndesc şi pe ea, convinşi că glasul ei exprimă gîndurile nespuse ale preşedintelui, deci e, potenţial, numai bună pentru ştirea principală de la telejurnal. Cozmin Guşă, în schimb, e bun numai de talk-show: deşi în prezent e liderul unui partid care nu apare nici măcar în sondaje, pent