Eh, revistele anilor '80, din care puteai să iei tipare de rochii şi reţete de prăjituri (zic şi eu, n-am idee dacă ieşeau bune...). Anticariatele nu le-au păstrat. Nici nu cred c-ar fi avut de ce. Am găsit, în schimb, alternativă la kitsch-ul lor utilitar, cîteodată, doar cîteodată, acceptabil, o carte tot despre viaţa asta măruntă, egală, în care intră şi croitorie, şi cleveteli, şi vise, şi literatură. Întîlnire la Paris, volumul Adrianei Bittel în care Compania (Adina Kenereş, mai exact) aduna, prin 2001, unsprezece proze. M-am gîndit, recitindu-le, că femeile au, cel puţin virtual, înzestrarea de a face dintr-o rochie veche una foarte nouă şi la modă, de-a folosi petice de lume dusă ca accesorii în mare vogă. Asta se întîmplă în povestirile Adrianei Bittel: se schimbă generaţii, "supravieţuitorii" ajung niţel penibili, cu certurile lor pe franţuzeşte, în cartierul care mai vorbeşte numai prin semne, fire cărunte se urzesc dimpreună cu lungi dîre de fericire. Şi-o să trăim, unchiule Vania...

Deşi Întîlnire la Paris nu-i un manual de supravieţuire. Nu. E un jurnal stratificat de generaţii feminine, în care pietricele roşii apucă printre cele verzi, ca în acvariul îngust unde pui să-ncolţească o tulpină de bambus. Mici colivii, legănate de minimul curent pe care poţi să-l faci întorcînd, cu furie, sau cu lentoare de om obosit, paginile cărţilor. Sigur că Bietele corpuri, proza numită roman, hors concours în clasificările criticii, a Soniei Larian e o scriere apăsată, într-o piele care se scorojeşte şi se fărîmă, un fel foarte dur, genul de duritate pe care-o au, uneori, numai poeţii, de-a spune adio. Delicateţea ei, scenele de familie puţină, de unde fusese atît de expansivă, tristeţile feminine sînt malaxate bine, în fragmente din care altceva iese în faţă. Aş pune-o, totuşi, alături, din tot ce s-a scris la noi, de Întîlnire la Paris. Aceeaşi privire metal