Am avut noroc. Chiar foarte mult, dacă vreau să fiu obiectiv.

Curând, întreprinderea a devenit una din cele trei pe ţară în care eu eram cel mai bombardat "procurist".

Controlam facturile. Nu ştiam, nu realizam cât era de important. Până într-o zi, când mi-a ieşit ispita în cale.

Intrasem la "Şeful", adică la tatăl meu vitreg, Aurel, să-l întreb dacă trebuia să întocmesc cecul pentru nişte ascensoare sosite de la Viena.

Reprezentantul firmei aştepta în anticameră. Mai bine zis, fierbea... E drept că şi zăbovisem niţel. Când a văzut că mă întorc şi complectez cecul, m-a copleşit cu vorbe de recunoştinţă.

Nu le dădusem prea multă importanţă. Dar, peste puţine zile, omul a venit din nou, şi, după ce s-a convins că sunt singur, a băgat un plic sub mapă, şi a dispărut.

Astfel, mă punea înaintea unui fapt împlinit... Lipsit de experienţă, am deschis plicul. Aşa, prosteşte. în clipa aceea, tocmai intra "Şeful". Adică taică-meu vitreg. Eram pierdut. Niciodată nu m-ar fi crezut dacă-i spuneam că nu ştiam ce era în plic. Erau bancnote noi-nouţe. De câte 2000 de lei. Douăzeci şi cinci. Mă pomenisem deodată aşa dar cu cincizeci de mii de lei. Salariul meu pe cinci luni. Am ascuns repede banii în fundul sertarului. Şi am rămas pe gânduri...

Nu mă simţeam prea bine. Un tânăr medic care primeşte plicul pentru primul chiuretaj (clandestin) m-ar înţelege... Dar, curând, prin forţa împrejurărilor, aveam să mă întâlnesc cu alte... plicuri.

La şantierul din Constanţa, de pildă, se consumau prea multe cauciucuri la kilometru de piatră transportată.

Aurel, tatăl vitreg, şeful, mi-a spus, într-o zi: Băiete, te însărcinez să vezi... să afli... cine ia "şperţul".

De la cariera noastră transportam cu camioane şi remorci blocuri enorme şi le aruncam în mare. Construiam un dig despre care s-a ocupat un ziar-pistol. Ne-a şanta