Pentru multă lume politica este un domeniu al terţului exclus. Totul se judecă în alb-negru (sau, dacă preferaţi, în roşu comunist şi negru fascist), iar vechiul principiu stalinist "cine nu e cu noi e împotriva noastră" tinde să îşi consolideze eficacitatea dincolo de retorica sforăitoare, prea adesea incoerentă a "democraţiei" biruitoare în urma colapsului sistemului comunist.

Stînga şi dreapta au fost, în secolul XX cele două motoare cu viteză diferită ale omenirii (în interiorul lor stilistica a fost destul de largă, pînă la variantele extreme comunismul şi fascimul) şi destui sînt şi astăzi cei convinşi că politica nu poate fi gîndită în afara termenilor acestui binom maniheist. Fireşte la nivelul vieţii politice (chiar şi în peisajul autohton postrevoluţionar) au existat grupuri care se autodeclarau "a treia cale", dar care nu au convins niciodată că ar fi o alternativă viabilă la bipolaritatea stînga vs. dreapta, iar membrii lor au sfîrşit adesea lamentabil prin afilierea, în schimbul unor posturi călduţe, la unul dintre partidele tradiţionale.

Într-o discuţie pe care am purtat-o acum zece ani la Bucureşti, cunoscutul istoric şi analist politic polonez Adam Michnik a susţinut ideea că vechea distincţie stînga-dreapta nu mai este funcţională în condiţiile unei lumi tot mai globalizate. Pentru a nu pierde contactul cu ceea ce se întîmplă în jur, guverne socialiste sînt obligate să facă radicale reforme economice, iar regimuri pretins ultra-liberale se văd puse în situaţia să recurgă la politici sociale. În noua lume postcomunistă nu mai contează doctrinele politice, ci modul în care un guvern reuşeşete să rezolve situaţiile punctuale cu care se confruntă. Inundaţiile din România, recentul scandal al gripei aviare (cu toate problemele colaterale: oameni rămaşi fără locuinţe, panica populaţiei), rezolvarea problemelor restante pentru a nu fi compromis