Caderea Cortinei de Fier a schimbat complet situatia geopolitica a Iugoslaviei. Daca pana in 1989 Iugoslavia a fost unul dintre pilonii miscarii de nealiniere, reprezentand principala schisma comunista din Europa, dupa 1989 importanta ei geostrategica s-a diminuat simtitor. In timp ce toate tarile blocului comunist au cunoscut diverse miscari politice care vizau democratizarea lor si inlaturarea dictaturilor comuniste, Iugoslavia a cunoscut un proces invers, paradoxal la o prima vedere, insa explicabil la o analiza mai atenta. Principalul regizor al destramarii sangeroase a Iugoslaviei ramane, in mod indiscutabil, Slobodan Milosevici. Milosevici a incarnat spiritul revansard al sarbilor, care, dupa aproape 40 de ani de dictatura a sloveno-croatului Tito, considerau ca statutul lor in cadrul federatiei era mult diminuat fata de adevarata lor pondere. Primele alegeri democratice postbelice din Iugoslavia au adus la suprafata vechea problema nerezolvata a tarii: nationalismul, pentru ca partidele nationaliste din republicile federale au castigat cele mai multe voturi, in detrimentul celor democratice, liberale si transnationale. Comunitatea Europeana a fost surprinsa de evolutia intregii parti estice a continentului si mai ales a Iugoslaviei, caci procesul generalizat din Est era invers in Iugoslavia. Pentru Comunitatea Europeana, slavii sudici care locuiau in Iugoslavia formata si construita de Tito pareau a fi meniti sa convietuiasca in relativa armonie pentru totdeauna. Primul gest politic al Comunitatii Europene fata de procesul de disolutie iugoslav a fost exprimat de Troica europeana care a vizitat Belgradul in martie 1991 si care viza sprijinul pentru statul iugoslav, extinderea aplicarii principiului inviolabilitatii frontierelor externe, conform Acordurilor de la Helsinki, din 1975, asupra frontierelor interne dintre republicile federale componente ale Iugoslav