În 8 noiembrie 1966, la Galeriile Indică din Londra, superstarul John Lennon o cunoştea pe cvasianonima artistă Yoko Ono. Finanţase expoziţia şi, din curiozitate, participase şi la deschiderea ei oficială. Ce se expunea acolo? Un morman de cuie din care oricine putea bate, contra cost, câte unul într-un panou special pregătit. O scară înaltă pe care, urcând cu greu, vedeai scris, sec: Yes. Puteai primi bileţele pe care ţi se anunţa, ca o veste de neocolit, imperativă: Respiră !. Din toate acestea, autorul lui Imagine a ales să bată un cui fictiv plătind, evident, fictiv. Şi să se-ndrăgostească, o ştim prea bine...

Este cea mai simplă poveste care se poate spune despre arta conceptuală, atât de puţin narativă, totuşi. Instantanee şi instalaţii, cuvinte folosite cu zgârcenie şi atenţie sunt prinse în firele unor poveşti care le difuzează cu mult mai rapid. Deşi la origine e o mişcare de avangardă, cu un public extrem de restrâns, ajunge, transformată în naraţiuni, la o cotă de simpatie şi de sociabilitate extraordinară. Ciudăţenii surprinse în mişcare, pe care doar verbal le-am putea conserva. Pentru că îndeamnă să fie conservate. Fiecare dintre noi e posesorul câte unei asemenea poveşti sau regizorul accidental al unor asemenea gesturi...

Am apelat la aceste lungi (şi poate prea parabolice) preliminarii pentru a vorbi despre cartea lui Dan Stanciu şi Sasha Vlad - Parazitul azurului (Editura Locul Tare, 2006). Şi mai ales pentru a nuanţa, măcar cu jumătate de pas istoric, eventuala etichetă - prea amplă - de "suprarealism." Desigur că atitudinea ne îndreptăţeşte să vedem lucrurile astfel, dar nu şi epoca. În format luxos de passe partout, cu pagini negre, imaginile şi cuvintele devin organe de nedisociat ale unui singur mare hibrid. În afara "paranoiei critice" a lui Dali. Practic, volumul e un obiect în patru limbi: română, franceză, engleză şi colaj. Iar