Ani de zile am auzit că filmele româneşti nu iau premii la Cannes fiindcă n-avem lobby şi România nu interesează. Cineaşti autohtoni, altfel respectabili, mi-au explicat în conversaţii particulare că "noi" n-avem şanse din cauză că premiile Croazetei se stabilesc pe căi oculte. Cercurile de interese din "lumea mare" a filmului stabilesc cine ce premiu ia, înainte de întrunirea juriilor. Totul e politizat, totul e o uriaşă înşelătorie căreia filmele noastre, mai bune decît ale altora, îi pică victime, pentru că n-avem sprijinitori acolo unde trebuie, în oculta filmului internaţional.
Anul trecut, am vorbit la telefon cu Cristi Puiu, care tocmai luase premiul pentru filmul său, Moartea domnului Lăzărescu. Totul fusese simplu. "Dl Lăzărescu" fusese bine primit la vizionarea cu public, se scrisese bine despre el în cîteva reviste de cinema din Franţa, dar şi prin ziare, încît regizorul era încîntat. Ce putea aştepta mai mult? Premiul? Nu intrase în calculele lui. Nu intrase nici în calculele agenţiilor de pariuri specializate din ţară. Nici măcar un singur critic român n-a îndrăznit să rişte pronosticul că filmul lui Puiu are şanse să ia marele premiu al secţiunii în care a concurat. Prejudecata ocultei internaţionale? Neîncrederea că un român ar putea lua acest premiu, chiar dacă nu era marele premiu?
După experienţa de la Cannes şi după numeroase premii la alte festivaluri internaţionale de film, Cristi Puiu e acuzat de cunoscători, mai exact de unii dintre ei, că trece printr-o criză de adaptare la numeroasele lui premii. Altfel spus, că i s-ar fi urcat succesul la cap. Înclin să cred că, mai degrabă, Cristi Puiu s-a trezit cu temerile că, după filmul său multipremiat, nu mai poate scoate "orice" şi că are o imagine de apărat. Oricum, radical în declaraţiile sale pe vremea cînd nu era decît un regizor promiţător, Cristi Puiu pare să fi devenit enervant p
