Trecutul: o mirobolantă ficţiune descărnată şi exsanguă pe care o modelăm afectiv, selectiv, stilistic (stilul e omul, nu-i aşa?) pentru a o opune prezentului - timp brut, barbar, asupra căruia

n-avem decît o prea limitată putere, aşa cum îi opunem viitorul, o altă ficţiune, mai liberă, mai aeriană decît trecutul, deşi misterios înrudită cu acesta. în ordine existenţială, fireşte, trecutul e slab ca orice fapt fictiv. Este, după cum spune Valéry, "locul formelor fără puteri; noi trebuie să-i dăm viaţă şi necesitate şi să-i presupunem pasiunile şi valorile noastre". Adică să-l resuscităm, infuzîndu-i viaţa noastră actuală. Dar putem constata şi un fenomen invers. Aşa incorporal, fantasmatic cum apare, trecutul e apt a ne spori puterile în raport cu prezentul, a ne ajuta uneori considerabil să-l discernem, să-l organizăm, să-l înţelegem. Rafinat, esenţializat, estetizat, timpul revolut aruncă asupra zilei de azi, compozite, confuze, apăsătoare, fasciculul său de lumină, restituind, la rîndu-i, energia ce i-a fost dăruită sub chipul unor semnificaţii pe care actualul imediat nu e în stare, singur, a le conştientiza. Are loc un schimb mutual de mesaje, o interacţiune din care conştiinţa noastră, avînd nostalgia unităţii actelor sale în durată, are negreşit de cîştigat.

Cu aceste reflecţii ne permitem a începe comentariul consacrat unui volum al Simonei Cioculescu, Printre cărţi şi manuscrise, titlu benedictin, omologînd situarea autoarei în familia Cioculescu, abordată prin alianţă, ca al patrulea membru literar al său, după Şerban, Radu şi consortul Barbu. Bucureşteancă (născută Popescu), repartizată, la absolvirea facultăţii cu o medie mare, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", Simona Cioculescu a avut şansa de a-i cunoaşte de timpuriu pe viitorul soţ, pe părinţii acestuia, Şerban (,Tătuţ") şi Mioara, pe Vladimir Streinu, pe soţia sa,