Perplexitatea pe care o încerci deschizînd cărţile lui Solomon Marcus nu vine din erudiţia imensă etalată în ele, ci din constatarea stînjenitoare pentru tine că toată ştiinţa aceasta e a unui singur om. E ca atunci cînd cineva îţi aşază pe tipsie spectacolul cunoaşterii şi apoi îţi spune că ea, cunoaşterea aceasta, a încăput într-o singură minte. Te simţi lezat în orgoliul celui care îşi închipuia că este el însuşi un ştiutor. Cultura aceasta, prin prăpastia pe care o cască între orizontul ei şi falia îngustă a ştiinţei tale, are efectul unui afront: te simţi jignit prin avansul cu care un altul te surclasează. În faţa unui asemenea om, neliniştea pe care o simţi e dată de neputinţa de a-i intui mecanismul intim. Parcă îţi vine să-l invidiezi şi totodată parcă îţi vine să-l priveşti cu spaimă: cum poate un om, ştiind atîtea, să le ştie în virtutea unui metabolism firesc, nesilit, al minţii sale, şi nu din voinţa histrionică de a epata printr-o paradă enciclopedică? Cum poate un om să fie un monstrum eruditionis fără să vrea să arate asta? Iar ceea ce încheie periplul umilirilor este intuiţia că, în cazul lui Solomon Marcus, toate aceste cunoştinţe au fost asimilate, adică au fost înţelese şi abia apoi spuse, că aşadar ai de-a face cu un om care scrie în cunoştinţă de cauză despre lucruri despre care foarte puţini au o cît de mică înţelegere.

Paradigme universale II. Pornind de la un zîmbet este o carte la capătul căreia te trezeşti îngenuncheat. Cititorul cu pregătire umanistă nu-l va putea urmări pe autor decît în trei sferturi din paginile cărţii, restul rîndurilor fiind fortăreţele inexpugnabile ale unei filozofii a ştiinţei pe care nu ştiu cîţi intelectuali umanişti au pregătirea să o înţeleagă. Consideraţiile matematice ale lui Solomon Marcus, cu prezentarea unor ecuaţii sau formule algebrice, cu indicarea unor scheme şi cu punerea în lumină a unor noi ti