Ca mulţi dintre tinerii scriitori debutaţi în ultimii ani, Sorin Stoica nu era filolog de formaţie; făcuse Jurnalismul bucureştean la a cărui Catedră de Antropologie Culturală a şi predat cîţiva ani, pentru ca apoi să lucreze ca asistent cercetător la Muzeul Ţăranului Român în perioada de tristă amintire a directoratului lui Dinu Giurăscu. Deşi atît de tînăr reuşise să publice trei cărţi de proză (Povestiri cu înjurături, Dincolo de frontiere şi O limbă comună), a mai apărut în altele două colective (Povestiri mici şi mijlocii şi Cartea cu Euri) şi a coordonat două volume de istorie orală. De altfel, format pe lîngă Sorin Preda şi Irina Nicolau, era singurul scriitor tînăr care ştia cu adevărat ce înseamnă oralitatea. În ultimii ani, era tot mai citit şi mai cunoscut, i se cereau colaborări pe la mai toate revistele, i se propuneau rubrici, critica literară îl aşeza în fruntea generaţiei sale. Jurnalul, un epistolar, de fapt, scris în ultimul an de viaţă şi publicat la puţină vreme de la dispariţia lui ne arată un băiat simplu şi bun, prietenos, spiritual, deosebit de inteligent şi amuzant, energic, optimist, plin de viaţă. Destinul lui seamănă - fac o paranteză - cu cel al lui Anton Holban: amîndoi au murit de tineri, amîndoi au apucat să scrie cîteva cărţi importante, omogene, care se continuă una pe alta şi care le salvează memoria literară, dar, în timp ce Holban a avut toată viaţa obsesia morţii, murind însă stupid din cauza unei peritonite, Sorin Stoica a dus pe picioare o boală incurabilă, stingîndu-se însă cu seninătate.

Jurnalul pune, aşadar, cap la cap e-mailurile pe care în ultimul său an de viaţă scriitorul le trimitea unui grup de prieteni. Dacă vreţi, acele e-mailuri erau un fel de news-letters dar nu despre Sorin Stoica ci despre viaţa care se întîmpla în jurul lui. Retras în Băneştiul natal, departe de munca şi prietenii săi, suportînd capriciil