M-am gîndit de multe ori prin ce rezistă un festival, prin ce se impune, prin ce anume se distinge într-un peisaj destul de aglomerat, la noi. Într-o vreme, un festival dintr-un oraş din ţară părea că ţine loc turneelor de altădată. Teatrul din urbe avea sau nu activitate - la un moment dat, nici nu mai avea importanţă lucrul acesta - totul se rezolva cu cîte o săptămînă de festival, cu temă sau fără, cu agitaţie, specifică, oricum. Lipsa spectacolelor de calitate, a regizorilor, deprofesionalizarea trupei păleau în faţa unui du-te vino cu morgă, specific, nu-i aşa, unui festival de teatru. În felul acesta, şi autorităţile finanţatoare deveneau şi mai importante, se lăţeau şi se lungeau cît toată ţărişoara, scoţîndu-şi faţa înnobilată pe truda artiştilor. Cu timpul, excesele şi-au mai redus formele, numărul festivalurilor a scăzut, profilul celor rămase fiind clar precizat.
Festivalul Shakespeare este unul dintre acestea. Ritmicitatea lui, teoretică, este de o ediţie la doi ani. Nu pot vorbi despre toate cele cinci ediţii de pînă acum, s-au sărit cîteva, pentru simplul motiv că nu am avut niciodată timp să mă mut la Craiova cel puţin o săptămînă cît durează. Impactul, în ceea ce mă priveşte, a fost major de la început. De ce? Pentru că în 1994 am cunoscut un mare regizor, Declan Donnellan, şi o trupă genială, "Ckeek by Jowl". Au jucat la Craiova, şi apoi la Bucureşti, Cum vă place. La prima reprezentaţie, nu le sosiseră costumele. A contat prea puţin. Formula elisabetană, numai actori-bărbaţi pe scenă, amesteca aiuritor travestiul, ambiguităţile, fragilităţile, stările. Fără costume, jocul era şi mai emoţionant, mai crud, mai expus şi, nu în ultimul rînd, mai asumat. La Bucureşti, farmecul unor costume elaborate, vaporoase, pe nuanţe de alb şi nisipiuri, a învolburat tensiunea piesei şi a jocului pînă la cote ce au atins perfecţiunea. Simplitatea spaţiului crea