Cînd dispare omul pe care, în forul tău intim, îl considerai unul dintre stîlpii de rezistenţă ai gîndirii contemporane, se instalează o panică absurdă şi inevitabilă: te întrebi dacă, lipsit de o coloană de susţinere, edificiul templului culturii nu se va prăbuşi. Bineînţeles, asta nu se întîmplă niciodată, dar spaima venită din adîncuri rămîne; multă vreme după aceea, îţi imaginezi cum ar fi reacţionat providenţiala figură ce nu mai este la cutare nefericire globală ori (mai rar) la cutare eveniment fericit.

După ce Raymond Aron ieşise prematur din scenă, adică înainte de a fi văzut cum viziunea sa politică se confirma, începînd cu 1989, pînă la detaliu şi în ritm accelerat, m-am mîngîiat ani de zile cu prezenţa stenică a lui Jean-François Revel, a aceluia care - la fel de mare filozof, literat şi comentator politic precum înaintaşul său - preluase spontan dificila sarcină de a păstra luciditatea franceză. De acum încolo, chiar că nu ştim ce se va mai întîmpla!... Am senzaţia că, în faţa copleşitoarelor dificultăţi care o aşteaptă, Franţa a rămas singură...

Cum de a devenit Jean-François Revel un simbol? A fost drum lung, neprevăzut, dar un drum ce s-a identificat pînă la urmă cu drumul inteligenţei europene din a doua jumătate a secolului XX.

În 1960, apărea la Paris o carte cu titlu extrem de simplu, aproape neliniştitor în simplitatea lui - Sur Proust. Autorul ei, relativ tînăr şi aproape necunoscut, publicase pînă atunci cîteva subtile eseuri filozofico-literare. Dar iată că, în 1960, după zeci de studii şi de monografii consacrate operei proustiene (veritabilă modă a epocii), apărea în fine o carte compusă cu maximă inteligenţă, reprezentînd un punct de vedere intens-polemic şi unde esenţialul asupra marelui romancier era spus clar şi convingător. Abia ulterior vor vedea lumina tiparului contribuţiile proustiene "clasice" (de la Gaëtan Pic