Borges, Cortázar sau Xul Solar sunt la fel de definitorii pentru Argentina ca Gardel, Fangio sau Perón. Dar cred că nu exagerez afirmând că, pentru un român ajuns la Buenos Aires (11,5 milioane de locuitori, soarele care indică la amiază nordul...), referinţa literară obligatorie poartă numele Alinei Diaconu.
Pe 21 aprilie 2006, în locuinţa sa din cartierul San Telmo, cunoscuta scriitoare argentiniană a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu legat de trecutul său românesc. Traducerea îmi aparţine.
- Aţi scris undeva că, pentru dumneavoastră, realitatea este doar o sursă de inspiraţie. Aş vrea să vă întreb dacă romanul Penultima călătorie, tradus şi în română, este sau nu un roman autobiografic?
- într-adevăr, toată lumea mă întreba dacă este vorba de o carte autobiografică. Este şi nu este autobiografică. Aş spune că mă inspir din realitatea personală, dar de fapt ceea ce se întâmplă în Penultima călătorie, personajele, nu au nimic de-a face cu viaţa mea. Unele situaţii sunt reale, le-am trăit sau s-au petrecut în casa mea, dar au servit ca materie primă pentru un proces alchimic făcând apel la fantezie, la o familie pe care am inventat-o.
Acţiunea cărţii se desfăşoară în perioada stalinistă din România, perioada lui Gheorghiu-Dej, şi povestesc multe lucruri care s-au întâmplat cu adevărat în propria mea casă. Pentru început, la moartea bunicilor ni s-a spus că avem o casă prea mare şi a trebuit să acceptăm chiriaşi. Două camere au fost ocupate de persoane necunoscute, cu care nu puteam vorbi pentru că ne temeam de denunţuri. Am trăit deci realmente experienţa, descrisă în carte, a convieţuirii cu străini care foloseau aceeaşi bucătărie, aceeaşi baie.
în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Biserică, aveam o prietenă, catolică, al cărei frate era student şi se ducea duminica la biserică. A fost urmărit, s-a descoperit că
