Exista un colt de lume in care rostul afacerii Moggi a fost inteles, din prima clipa, ba poate chiar inainte ca signor Luciano sa fi plasat intaia comanda, pe mobil. Acel loc incarcat de intelepciune amara si sumara nu poate fi, bineinteles, Anglia - unde meciurile se fura mai rar decat soclul de sub statui. Si nici macar Germania - unde statuile apar fara soclu, exact ca nationala lui Klinsmann. Acel loc e, evident, Romania, si asta doar pentru ca romanii sunt neintrecuti cand e vorba de semne si intelesuri care adeveresc natura romaneasca a Cosmosului. Chiar daca nimeni n-a spus-o, inca, pe sleau, din suflarea ziarelor si din oftatul teraselor razbate, lamurit si in trepte, vechiul rationament romanesc: “Si la ei se fura, peste tot se fura, deci la noi nu se fura”. Si, cu asta, Becali devine print mostenitor al Occidentului, care nu e chiar atat de occidental, ci mai degraba oriental, adica asa cum e, la o cercetare mai adanca, toata lumea. Aceasta superba facatura formala nu are nici o legatura cu viata pe care vrea s-o dezminta. Campioana nu se simte bine (si castiga) Fotbalul occidental e sanatos tun sau, mai exact, e grav bolnav de o maladie diferita. Daca are legaturi cu vreo realitate anume, teorema fraudei universale cu care se sfinteste furtul romanesc are de-a face cu consolarea, cu acel gen de lirism mistic si conspirational care ne scuteste de durerile vazului si de povara raspunderii. Ce ar trebui, deci, sa vedem in afacerea Moggi, pentru a o lua cu adevarat in serios? Mai intai, ar trebui remarcate faptele. Toate faptele. Italia are un fotbal de calibru maxim. L-a avut inainte de Moggi si il va avea si dupa. Italia e a treia putere mondiala, in ordinea palmaresului istoric, dupa Brazilia si Germania, iar acest gen de stabilitate la varf nu poate fi un accident sau o stare sensibila la accidente. Insa cazul italian e mult mai interesant decat o spun ier