Unul dintre cei mai rasaţi critici de poezie de la noi este, neîndoielnic, Mircea A. Diaconu. Atent la textura vie a lirismului contemporan, acestuia nu-i scapă nimic în ordinea semnificativului, lucru rar întâlnit, chiar şi în lumea disciplinată a comentatorilor literari (să recunoaştem, adesea excedaţi de aria tot mai extinsă a expresiei, care creează impresia unei configuraţii contradictorii, paradoxale, disonante). Nu numai particulara sa capacitate de cuprindere îl caracterizează însă pe Mircea A. Diaconu, ci şi modul nuanţat, dar decis, în care circumscrie fiecare "monadă" lirică. Nicicând încremenit într-un (pre)concept, criticul înţelege abordarea poeticităţii ca pe o hermeneutică a sinelui, unul infinit, gata să ofere surprize, dilataţii, holograme - tot atâtea posibilităţi (şanse) de a modula perspectiva interpretativă şi, implicit, de a lărgi spiritul investigatorului. Este ceea ce mărturiseşte criticul însuşi, pe coperta a IV-a a recentului său volum. Textul acesta programatic proclamă un soi de "gol" metodologic, care, în planul hieratic, dar cât se poate de real, al intuiţiei critice, se converteşte într-un,plin", adică în plenitudinea revelaţiei axiologice. Analizele prezente în volum confirmă liniile de forţă ale unei critici a mutualităţii, a schimbului integrator, care-i reuneşte pe cei doi actanţi, la modul simbolic, prin ipostazele lor (indispensabile) de dăruitor şi de primitor, în punctul mereu reversibil al acţiunii şi al reacţiunii. Deşi partenerii apar îmbogăţiţi în final, prin exerciţiul hermeneutic, miza reală a acestuia constă în angajarea criticului însuşi într-un proces de autocunoaştere. Este o definiţie clar spirituală, presupunând concepte riscante, ce alunecă precum apa din pumnul strâns, operaţionale doar pentru aceia care admit validitatea unui angajament luat la înălţimea conceptului de fiinţă.

Demersul critic al lui Mircea