Publicistica îşi găseşte un suport solid (dar inconsistent, pe termen lung) în pagina de ziar trăind în lumina şi în exploatarea evenimentului zilei. Cu cât gazetarul speculează mai bine ultima ştire, cu atât creşte succesul său la masse, cuantificabil şi prin frecvenţa apariţiilor "pe sticlă". Jurnalistul devine o figură de prim-plan şi trece de la o televiziune la alta, pentru a explica naţiunii ce se întâmplă de fapt. Degeaba le cerem acestor robi fericiţi ai actualităţii un proiect mai amplu, care să depăşească marginile nopţii respective: a doua zi, ei o iau de la capăt, previzibili stilistic şi proaspeţi în convingeri, comentând, interpretând, răsucind pe toate feţele un nou eveniment.

Adunate şi trecute în volum, aceste noutăţi se relativizează şi se şterg cu totul, făcând vizibilă - şi, de multe ori, rizibilă - schema compoziţională a autorului. Fără substanţa unor convingeri proprii, necontextuale şi fără un fond de cultură mai semnificativ decât pelicula ultimelor cancanuri, cărţile de publicistică semnate de aşa-zişi profesionişti ai condeiului sunt nişte încropiri editoriale, texte strânse cu furca şi aruncate încă o dată publicului, în căutarea emoţiei trecute. Pe cât de masiv, impozant, impresionant ne părea jurnalistul daco-roman la lumina reflectoarelor, în prime-time, pe atât de pipernicită se arată statura lui în paginile propriilor cărţi, deposedate de haloul mediatic şi înfăţişate, acum, la o scară reală.

Izbitoare, la lectura articolelor strânse de Andrei Pleşu în Obscenitatea publică, este tocmai senzaţia că ele reprezintă mai mult decât nişte simple articole de gazetă, din specia efemeridelor. Nu o fişă a postului le dictează conţinutul, agenda, ci o curiozitate mereu vie, care îl face pe autor să survoleze graţios şi să haşureze cu răbdare documentară spaţiul public românesc. "Înainte de a face clasificări, să colecţionăm experienţ