Extinderea Europei comunitare a fost, inca de la aparitia sa ca si concept, o tema “fierbinte”. Au existat dezbateri aprinse, pareri pro si contra largirii structurii initiale, au fost conturate planuri indraznete de cooperare, dar si opinii pesimiste legate de viitorul comun al unei Europe federale, sau supranationale. Una dintre tarile care a avut traditional, o pozitie precauta fata de oportunitatea valurilor de extinderi comunitare europene a fost Franta. Companiile franceze si Franta in general au fost in mod traditional infricosate de deschiderea granitelor. Reflexul protectionist, care se intoarce, in timp, mult inainte de cel de-al doilea razboi mondial, a supravietuit, in ciuda experientei pozitive a acestei tari in cadrul Pietei Comune. Toate aceste frici si temeri ale Frantei s-au relocalizat, pe masura trecerii vremurilor, in frica fata de globalizare, termen anglo-saxon care a inlocuit frantuzescul “mondializare”. Alternativ, aceste temeri se concentreaza asupra relocatiei unor activitati traditional franceze in alte zone din afara teritoriului francez si, uneori, iau aspectul stafiei “instalatorului polonez”, ca simbol al muncii ieftine care va ruina comerciantii francezi. Evolutia pietei unice europene i-a gasit mereu pe francezi pe pozitii de respingere. Daca la inceputurile comunitarizarii Europei, Franta era una dintre cele “Trei mari” state dominante, alaturi de Germania si Italia, fiind singura care avea un loc permanent in Consiliul de Securitate al ONU si singura detinatoare a armei nucleare de pe continent, treptat, cu fiecare largire si aderare de noi state, Fanta isi vedea pierind, unul cite unul, avantajele. Structurile sale administrative au fost multiplicate ca structuri europene, comisarii europeni au fost creati dupa denumirea si modelul francez. Aderarile succesive au oprit aceasta multiplicare, englezii recuperind, din mers, si chiar m