Cum eu sunt un om singuratic, la o varsta ce se apropie de 90 de ani, Cuta si cei patru motani imi sunt cele mai apropiate fiinte. In prezenta lor uit de singuratate, de boala, de junghiuri, uit de tot ce e rau. Cele cinci animale imi sunt prieteni fideli. Mult mai fideli decat oamenii.

In primavara anului 2005, cainele meu, Ursulica, in varsta de aproape 20 de ani, dadea semne ca i se apropie sfarsitul. Se grabea, desi sperasem sa i-o iau inainte... Plansetul lui imi sfasia inima. Un scancet jalnic, scos cu ultimele puteri adunate. Nu l-am putut ajuta. Dar nici sa-l uit nu voi putea vreodata... L-am ingropat in gradina din spatele casei, ca pe un om.

In lumea satului, o casa fara caine pare, insa, o casa pustie. Ca urmare, niste vecini mi-au adus o catelusa micuta, frumoasa, pe care o gasisera legata cu o sarma de un copac. Am mangaiat-o, am curatat-o, i-am oblojit rana pe care sarma i-o facuse pe gat si, pentru ca nu mi-a venit pe moment un alt nume, am botezat-o Cuta. S-a adaptat repede. Era asa de slaba, ca i se vedeau coastele, si asa de speriata ca, de cate ori intra cineva strain in ograda, se ascundea. Cu vremea, insa, a devenit stapana, si pe ea, si pe curte, si se juca toata ziua. Imi placea ca e vesela, dar ma temeam ca o sa-mi izgoneasca pisoii, patru motani pe care ii iubeam si ii iubesc foarte mult. Dar, minune! Cuta s-a imprietenit cu pisoii, si i-a facut tovarasi de joaca, si imi era mai mare dragul sa-i vad cum se zbenguie toata ziua, facand salturi si tumbe acrobatice. Vecinii au ramas mirati, vazand o prietenie asa de fierbinte, intre o catea si niste pui de pisica.

In vara trecuta, cand a fost foarte cald, Cuta obisnuia sa se intinda la umbra unui castan. Toti pisoii se duceau si se culcau peste ea. Se lingeau reciproc, mai intai intre ei, apoi cu cateaua, punandu-se pe urma pe sforait. Pe seara, mai pe racoare, Cuta-i plimba